Lectia 15: Scoala Pamantului

Inconstientul nostru (numit de catre Jung “subconstient”) este detinatorul tuturor informatiilor universului. El stie tot. Dar a uitat tot. Este palaria in care totul se materializeaza. Numai ca habar n-are ce trebuie sa faca. A uitat. A uitat cine e, a uitat de ce e aici, a uitat catre ce sa mearga. Stie doar cum sa faca. Este partea inconstienta a constiintei noastre. Daca inconstientului i se da un “program”, el il executa fara sa stie de ce. Constientul este insa magicianul care comanda palariei sa faca iepurasul. Asta doar daca vorbesc aceeasi limba.
Daca va ajuta o analogie cu computerul, care intre noi fie vorba chiar este facut dupa “chipul si asemanarea” mintii noastre, inconstientul este hardul iar constientul este softul mintii noastre. Inconstientul are puterea fantastica de a exprima imaginea care i-a fost livrata sub forma cifrata. Daca privim omul ca pe o particica holografica a universului, constientul creaza informatie, inconstientul creaza realitate pe baza informatiei. Constientul stie si inconstientul face. Constientul “viseaza” cum va fi casa si inconstientul construieste casa. Casa nu poate apare fara contributia amandurora.
Sa ne imaginam inconstientul ca pe o masina care vrem sa ne duca undeva. Destinatia este stabilita de dorinta noastra.Gandurile tin volanul. Vom ajunge nu neaparat acolo unde ne dorim, ci in directia in care indreptam volanul. Daca locul in care am ajuns nu coincide cu scopul dorintei, emotiile negative ne vor insoti atat pe drum cat si la destinatie. Emotiile pozitive sunt semnul ca suntem pe drumul cel bun.

Cu cat gandurile sunt mai exacte, cu atat traiectoria masinii este mai exacta. Cu cat emotia este mai puternica, cu atat drumul catre materializarea gandului va fi mai scurt. Sa presupunem ca scopul este bogatia. Daca ne gandim ca vom saraci, desi ne dorim intens sa avem bani, vom indrepta masina catre saracie. Emotia intensa de frustrare care apare deoarce ne dorim ceva dar gandim ca vom obtine altceva, va mari viteza cu care ne apropiem de tinta nedorita.

Ca sa obtinem ceea ce ne dorim, trebuie sa folosim gandurile potrivite, adica programul potrivit. Dar cum facem rost de el? Exista un magazin specializat care comercializeaza un numar infinit de soft-uri, numai ca trebuie sa aveti la dumneavoastra un “card de credit”, adica o CREDINTA IN AVANS, o “convingere”. Daca nu aveti asa ceva, nu puteti cumpara. Bogatii acestei lumi interioare, cei care detin conturi mari de credinta, se numesc “credinciosi”. Cei care nu cred in nimic, sunt saracii aceleiasi lumi si ii numim “necredinciosi” sau atei.

“Credinciosii” isi pot folosi moneda forte cum vor ei. Optimistii cumpara ganduri vesele si calculatorul le ruleaza senzatii placute. Pesimistii cumpara ganduri sumbre si traiesc senzatii de suferinta. Si un grup si celalalt, cu cat au mai multa “credinta”, unii in “in bine” si ceilalti “in rau”, cu atat isi cumpara soft-uri mai performante. “Necredinciosii” sunt la cheremul haosului. Asteapta sa apara gratuitati la magazinul de ganduri, adica soft-urile care nu au fost cumparate de ceilalti pentru ca sunt “nici ca, nici ca”, numite “indoieli” si viata lor este la fel: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Oricum, luati global, traiesc mai bine decat masochistii care au suficienta moneda dar o folosesc in scopuri ciudate cum ar fi auto-mutilarea psihica ce aduce materializarea fizica in “boala”.

Soft-urile performante sunt cele in care gandurile sunt foarte bine conturate. Cu cat credinta este mai puternica, cu atat volanul masinii are o directie mai exacta (spre inainte sau spre “in sant”). Indoiala face masina sa oscileze pe traiectorie, cand intr-un parapet, cand in altul. Nehotaratii vor ajunge conform teoriei probabilitatilor, unii la bal si ceilalti la spital, adica unii isi vor indeplini dorintele, ceilalti nu, ca la loterie. Jumatate alb, jumatate negru. Per total, gri.

Ce ii face pe unii dintre “bogatii in credinta” sa aleaga suferinta? Este vorba despre ceea ce au invatat, ceea ce au experimentat deja. Suntem suma experientelor noastre. O copilarie grea, ne invata ca lumea este periculoasa si dezvoltam credinta in frica. Frica modeleaza caractere urate. Asa cum spunea Louise Bourbon, nu exista oameni rai, exista oameni care sufera.

Doar ca noi oamenii, mai avem o sansa: putem invata si prin cunoasterea indirecta datorita “harului” special pe care il avem, cel al comunicarii, care ne-a acordat sansa deosebita de a invata unii de la ceilalti. Comunicarea intre indivizi este evidenta si la animale, dar este extrem de redusa. Limbajul si mai tarziu scrisul si cititul sunt “darurile” pe care constiinta universala le-a adus cu sine odata cu intruparea in Neanderthalieni.

Omul este fiinta a carei capacitate de invatare depaseste cu mult orice alta fiinta de pe aceasta planeta. Nici durata de viata, nici rezistenta la conditii vitrege de mediu, nici capacitatea reproductiva, nici calitatile fizice deosebite nu sunt definitorii pentru uriasa distanta parcursa de om pe scara evolutiei, intr-un timp extrem de scurt comparabil cu celelalte organisme vii. Suprapunerea temporala a celor doua tipuri de fosile, cele ale unui umanoid neinteligent si ale unuia inteligent duce la concluzia ca aceasta “capacitate de invatare” a aparut destul de brusc in mintea unei maimute preistorice, si s-a dezvoltat inegal, intai cu pasi mici apoi din ce in ce mai rapid, avantajele deja castigate reprezentand ele insele trambuline pentru castigurile ce au urmat.

Este deosebit de interesant de remarcat felul in care a evoluat procesul invatarii umane. Daca ar fi sa ne imaginam ca personaj principal sus-amintita preistorica-maimuta umanoida, am vizualiza-o ca membra a unui “trib” aflat intr-o perioada critica: nu se mai gasesc banane. Motivul este putin important, poate seceta. Important este ca a slabit, ameteste si ii este foarte foame. Cu un ultim efort, se catara prin palmieri si descopera un fruct ciudat pe care urmasii ei il vor numi “nuca de cocos”. Ajutata de opozitia policelui, a cules o astfel de nuca si acum se uita lung la ea, incercand cu disperare sa sparga cu dintii coaja lemnoasa. Dupa ore de incercari zadarnice, incapatanata noastra pseudomaimuta, sa-i spunem “Mimi”, lasa nuca sa-i cada din labe si se pregateste sa se resemneze. Presupunand ca Mimi este si foarte norocoasa (sau ca Dumnezeul ei a vrut asa), nuca se loveste de muchia ascutita a unei pietre si se sparge dezvelind un miez alb plin de fructoza.

Ar fi putut alege sa fie secretoasa si sa tina pentru ea informatia care i-ar fi creat un avantaj fata de suratele ei, deoarece a descoperit o noua sursa de hrana. Dar Mimi este generoasa. Ii aduce pe mascul si pe pui langa tulpina copacului si face o reprezentatie. Desi nu intelege mai nimic, puiul imita comportamentul mamei si obtine ca recompensa sucul dulce de cocos. Masculul doar observa. Amandoi invata.

Istoria va consemna alte cateva momente definitorii in evolutia descendentilor lui Mimi: gestica, limbajul, scrierea. Toate, mijloace de comunicare.

De ce am fi dorit sa comunicam unii cu ceilalti? Raspunsul nu poate fi decat unul singur si este uimitor: in acea vreme, ne mai aminteam ca suntem unul singur impartit in multe corpuri. Solidaritatea noastra, a oamenilor, este mai presus de cea a animalelor si transcede instinctul. Si animalele au instinct, si ele se imperecheaza, isi ingrijesc puii, au mecanisme de supravietuire ca specie. Dar la nici o alta specie nu a aparut in asemenea grad, aceasta nevoie de “impartasire” care ne-a obligat pe noi, oamenii, sa inventam un mecanism atat de complex cum este vorbirea. Iubirea este acest neostoit “dor de reuniune”.

Cei carora le e frica de oamenii din jurul lor, mai ales de cei care sunt importanti pentru ei insisi, de care depind, in fata carora se simt vulnerabili, sunt egoistii, cei care cred in separare, cei care au uitat ca suntem unul, cei care se vad despartiti de ceilalti, despartiti de univers. Intelepciunea nu are cum sa incapa in mintile si in sufletele lor atata timp cat nu isi dau seama ca ceea ce ne deosebeste fundamental de animale este ca avem capacitatea de a intelege ca suntem in interconexiune. Egoistii sunt zgarciti, cu informatia si cu toate celelalte puteri pe care le detin. Nu vor sa impartaseasca, nu vor sa “dea mai departe”. Opresc la ei fluxul continuu al constiintei care circula de la unul la celalalt, de la mine la tine, de la noi la voi. Ca si pe cel al banilor. Ca si pe cel al sentimentelor. Nu au incredere in ceilalti, nu li se pare fireasca daruirea pentru ca ei nu pot fi generosi atata timp cat se percep pe sine ca fiind separati de restul lumii. Nu pot iubi pentru ca iubirea presupune daramarea limitelor care exista intre tine si celalalt, ori in mintea lor exista doar “eu sau celalalt”, nu percep firescul lui “eu si celalalt” adica “noi”. Ii recunoasteti usor pentru ca folosesc foarte frecvent pronumele personal “eu” chiar si atunci cand ar trebui sa foloseasca pluralul “noi”. E ca si cand pentru ei pluralul la persoana intai nu ar exista.

Nou-nascutii nu fac diferenta intre ei insisi si ceilalti, si nici macar intre ei si restul universului. Cred ca daca le pui mana la ochi si ei nu te vad, nici tu nu poti sa-i vezi. Pana la trei ani vorbesc despre ei insisi la persoana a treia, ca si cand ei sunt universul si “Gigel” este un personaj al universului. Ca si cand ei sunt regizorii filmului si “Gigel” este doar un personaj din el.
- Papi ceva? , il intreaba mama.
- Gigel nu vlea sa pape, ii raspunde mamei pamantene tanarul spirit inca strain de tainele locului in care a ajuns.
 
Ne nastem cu iluzia atotputerniciei noastre. Nu este ironic ca tocmai un copil abia nascut, atat de fragil si de dependent, sa traiasca acest “miraj” ca este centrul universului, ca este insusi Creatorul?

Nou-nascutii au incredere in ceilalti. In primele luni habar n-au cine le sunt parintii, nici macar nu stiu ce inseamna asta si stau in brate la oricine. Daca un copil de pana la trei ani este adoptat de alta mama, nu stie ca initial l-a ingrijit altcineva. Pentru ca pana la individualizare, toti suntem unul.
Chiar si dupa aceasta varsta, increderea este o caracteristica universala a copiilor. Ei au incredere in univers si in oameni. Ne este foarte greu sa-i convingem “sa nu se duca” la un strain, daca acesta ii ispiteste cu o acadea. Si nici sa nu se arunce in apa. Si nici simt de proprietate nu au, ca nu-i putem impiedica sa nu-si strice jucariile.
Ei nu stiu ce este binele si raul. Pamantul ii invata. Noi ii invatam sa se teama. Ei nu stiu ce este aceea frica. Afla binele si raul traind pe propria piele consecintele actiunilor lor: baga mana in foc si se ard. Pentru ca i-am avertizat sa nu faca asta, si se conving ca am avut dreptate, toata increderea se prabuseste si ramanem noi, parintii lor, singurele ramasite ale unui univers binevoitor. La un moment dat insa si noi, cei in care paradisiacul univers inca mai exista, ii ranim. Ii gonim din patul nostru, ii certam pentru ca nu au fost atenti, ii abandonam sa mergem la o petrecere, ii fortam sa adoarma si sa manance spanac. Atacul este pe neasteptate si rana este imensa. Abandon, tradare, complex de inferioritate, rusine. Dihotomia intre incredere si dezamagire, intre iubire si gelozie este tulburatoare si se exprima noaptea in monstrii care incep sa le populeze visele micutelor noastre victime care incep lupta impotriva universului cu care altadata se identificau.

Stiu ca nu avem alta cale. Suntem foarte bine intentionati, ne adoram copiii si ii iubim pana la sacrificiul suprem. Dar asa merg lucrurile aici, in lumea asta unde s-au trezit brusc intr-o zi pe care le-o celebram in fiecare an cu lumanari si cu tort.

Ulterior afla cum sa-l imblanzeasca pe balaur. Adica pe sarpe. Suporta, respecta, invata apoi folosesc regulile pamantului.

Cand incep sa se simta “de-ai universului” din nou, povestea se reia. Dragostea seamana cu acea legatura fuzionala dintre mama si fat sau dintre Adam si Eva cea desprinsa din el. Si din nou raiul se transforma in iad atunci cand unul alege sa se individualizeze si sa iasa din cuplu. Marul, acest vesnic “al treilea”, creaza tentatia rupturii. Daca cel care inseala este autorul moral al rupturii, acordul nostru de a ne infrupta si noi din marul individualizarii, chiar daca o facem ca raspuns la tradarea sa, ne transforma si pe noi in vinovati. Vom fi exilati impreuna in iad.

Incarnati pe pamant, ni s-a mai dat o sansa sa ne regasim perechea pierduta. Ratarea oricarui cuplu este o sansa spulberata. Ni se permit mai multe incercari in aceasta viata, dar fiecare cuplu din care am facut parte a avut potentialul de a ne mantui. Si fiecare urmatoare incercare de reconstituire a perechii primordiale va fi din ce in ce mai grea, va avea din ce in ce mai putine sanse sa ne faca sa traim sentimentul reintregirii. Cand vom intelege asta, ne vom gandi de foarte multe ori, vom cantari cu grija inzecita hotararea de a taia culpul doua parti care sangereaza la fel de tare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

comentarii