Lectia 16: Oglinda

Ca sa aflam cine suntem, universul ne-a pus la dispozitie o oglinda vie: omul de langa noi. Doar ca aceasta oglinda are o caracteristica ciudata: este negativul imaginii noastre constiente. Tot ce este in lumina, acolo apare intunecat, tot ce este in umbra, acolo este pus sub lumina reflectoarelor. Partenerul nostru va ajunge, mai devreme sau mai tarziu sa scoata “tot ce este mai rau” din noi la suprafata. El este chirurgul sufletului nostru, el va taia in carne vie ca sa curete si sa dreneze. Iubirea este cel mai mare invatator. Omul pe care-l iubim este instrumentul ei.
Si reciproca este valabila. Si noi suntem pentru partenerul nostru acelasi profesor drastic si exigent, acelasi bisturiu corector al sufletului sau, asa cum este si el pentru noi.
Vi se pare ciudat ca putem fi in aceeasi relatie si profesor si elev, si doctor si pacient, si victima si calau, si iubit si dusman? Amintiti-va ca “si”-ul este conjunctia lui Dumnezeu. Poate ca la un moment dat ne aflam intr-o ipostaza contrara si complemetara cu partenerul nostru (el calau, noi victima sa spunem), dar intr-un moment ulterior rolurile se vor schimba. Amintiti-va ca pentru constiinta timpul nu exista decat ca masura de protectie fata de creatiile monstruoase ale propriilor noastre ganduri. Timpul asezat intre gand si materializarea sa, ne mai da o sansa sa ne razgandim.
Toate angoasele, toate fricile noastre existentiale, toate impulsurile noastre reprimate, toate aceste “deseuri” cum le numeste Freud, ne vor privi cu ochii partenerului nostru. El va fi acela care va atinge fiecare rana nevindecata a psihicului nostru, el va fi acela care ne va palpa sufletul si va identifica locurile unde stau ascunse temerile noastre. El va da la o parte zidurile concentrice pe care le-am ridicat in frica noastra de lume, in lasitatea noastra de a refuza puterea si responsabilitatea de unici creatori ai vietii noastre. Si noi ii vom face omului de langa noi acelasi serviciu.
Cum de este posibil sa gasim un asemenea profesor care sa ne predea toate lectiile de care avem nevoie? Noi il atragem. Noi il recunoastem din primele momente in care privirile ni se intalnesc. Noi pe el si el pe noi. Mesaje subliminare, neconstientizate, ne informeaza instantaneu ca acela este El, “jumatatea noastra” inconstienta, oglinda abisurilor noastre. Universul asta chiar este elegant!
Desigur ca avem liber arbitru. Desigur ca putem alege sa intoarcem spatele imaginii care nu ne convine, desigur ca putem lasa logaritmii si integralele pe tabla din clasa si sa iesim afara sa ne distram, desigur ca putem sa-l respingem pe profesorul antipatic si dusmanos care se uita urat la noi. Doar ca vom fi corigenti. Si asta putem s-o facem. Orice putem. Suntem Dumnezei. Daca este bine? Nimic nu este bine sau rau. Este doar o alegere care va atrage niste consecinte. Un singur lucru este clar: putem sa schimbam profesorul, putem sa amanam ora, dar de lectie nu vom scapa. Mai devreme sau mai tarziu, un alt profesor, de data asta poate cu ochii verzi, ne va da acelasi test. Si din privirea lui se vor uita la noi aceeasi antipatici si durerosi logaritmi.
Si pentru ca universul este perfect, peste lectia amanata se va suprapune consecinta tergiversarii. Nu mai avem aceeasi varsta, amintirea lasitatii noastre a mai facut o cicatrice, purtam in noi nostalgia primului profesor. Daca am putut sa fugim odata, stim ca o putem face din nou si vom recurge mult mai usor la aceasta manevra de evitare. Daca nu am “iertat” primul partener, de ce am face-o cu urmatorul? Poate pentru ca intre timp am imbatranit si nu mai avem asa de multe optiuni? Si ca avem si un copil care are nevoie de un tata?
Sirul de posibili profesori se imputineaza, culoarul se ingusteaza. Imbatranim. Moartea este o ultima metoda coercitiva. Tot ce nu am invatat in viata, invatam in apropierea moartii. Daca tineri si plini de energie, cu mintile inca maleabile si conexiunile nervoase inca nepietrificate, am refuzat schimbarea, batrani si neputinciosi, bolnavi si inchistati in conditionari, o acceptam cu pretul unei suferinte mai mari.
Sa va spun un banc (imi plac foarte mult povestioarele in care intelepciunea imbraca haina umorului si carora le spun “bancuri filozofice”).
O doamna avea o problema cu masina: un led rosu clipocea neostoit pe bord. Se duce intr-un service si mecanicul o anunta:
- Doamna, aveti o problema la motor, putem sa o rezolvam dar reparatia dureaza trei ore si va costa 300 de dolari.
- Fugi de-aici, i-a spus doamna. Nu am nici atata timp la dispozitie si nici nu vreau sa cheltuiesc atatia bani.
Si a cautat un alt service.
- Doamna, defectiunea se poate repara, dar va costa 200 de dolari si dureaza doua ore, i-a comunicat cel de-al doile mecanic.
Nici solutia asta nu i s-a parut rezonabila doamnei cu pricina, care a gasit un al treilea mecanic:
- Dureaza cinci minute si va costa 100 dolari.
Incantata, doamna a batut palma, mecanicul a luat masina, a venit cu ea peste cinci minute, exact asa cum promisese. Fericita, da sa plece din service dupa ce ii platise suta de dolari si cand sa iasa pe poarta, deschide gemul si striga dupa mecanic:
- Domnule, domnule, spuneti-mi si mie cum de ati rezolvat asa de repede defectiunea si atat de ieftin, ca alti mecanici mi-au cerut mult mai multi bani si mi-o si reparau in 2-3 ore?
- Am spart ledul, a raspuns mecanicul...

Dupa cum am spus deja, suferinta este beculetul care semnalizeaza avaria. Daca alegem sa-l spargem ca sa nu ne mai streseze, o durere si mai mare ni se pregateste. Pentru ca nu clipocitul enervant al ledului rosu de pe bord este problema, ci defectiunea profunda despre care ne avertizeaza.
Durerea nu este dusmanul nostru. Asa cum nici partenerul nu este dusmanul nostru. Ei doar ne ajuta sa constientizam ce nu merge bine inauntrul nostru. Schimbarea partenerului este o solutie temporara care nu rezolva, doar amana si complica vindecarea ranilor.
Sa va dau exemplul durerilor fizice, care sunt o analogie foarte exacta a celor psihice. Aveti o gripa. Adica un virus isi face de cap prin celulele organismului dumneavoastra. Nasul va curge ca un robinet lasat deschis, un ochi va plange desi celalalt nu rade, va doare tot corpul de parca ati fi fost batut cu maiul, iar mercurul termometrului se zbantuie intre cifrele 38 si 39. Doamna farmacista de la scara vecina, v-a dat o sacosa de cutiute colorate maniacal in culori contrastante, pe care sunt scrise niste cuvinte interminabile ce va amintesc clar de turnul Babel. Mergeti pe incredere si luati pastiluta glazurata pe care scrie “antitermic”. Atata lucru stiti si dumneavoastra, ca la febra se da un antitermic. Si miracolul chiar se produce: transpirati abundent si termometrul revine la sentimente mai bune. Chiar va ridicati din pat si corpul nu va mai reaminteste dureros de sutele de muschi pe care le aveti. Pentru 2-3 ore. Caci spre seara ledurile se reaprind si de data asta este un adevarat pom de Craciun pe “bordul masinii” dumneavoastra.
Febra este chiar ceva mai mult decat o simpla avertizare. Este un mecanism de aparare al organismului impotriva intrusilor microscopici, pentru ca mititeilor nu le prea prieste caldura. Orice crestere cu un grad a temperaturii corpului dubleaza eficienta sistemului imun. Asa cum frigul a fost armata care l-a invins pe Napoleon in Siberia, caldura este ucigatoare pentru trepadusii care ne invadeaza. Ce sens are sa inchidem caloriferul intern? Doar pentru ca senzatia de oboseala generalizata pe care ne-o da este enervanta? Si pentru asta merita sa renuntam la o arma eficienta?
Bineinteles, exista si situatii in care simptomul in sine devine periculos pentru organism, poate mai periculos decat motivul pentru combaterea caruia a fost declansat. In acest caz, in aceasta unica situatie, merita suprimat. Administrarea de antitermice la cea mai mica crestere de temperatura este insa o eroare de strategie care duce la agravari ale unor boli ce puteau fi usor rezolvate daca nu ne sabotam singuri imunitatea.
In mod similar, pentru ca luam exteriorul ca punct de referinta, consideram durerea psihica o consecinta a comportamentului defectuos al partenerului nostru. Si alegem sa-l “suprimam” din viata noastra. Este foarte adevarat ca prin el vine corectia, dar este doar un instrument, este doar calaul, nu este cel care ne-a condamnat la moarte. Aceia suntem noi insine. Abolirea sentintei este calea, nu inlocuirea instrumentului. Speriati de forma, neglijam fondul si ajungem sa nu mai vedem padurea de copaci.

Un comentariu:

comentarii