Lectia 22: Patul lui Procust

Cand ne luam pe noi insine ca punct de referinta, ne asezam in centrul junglei cosmice si incepem sa judecam si sa ajustam dupa propriul criteriu tot ce se apropie. Ceea ce stim devine sistemul universal de evaluare pe care ne chinuim sa-l implementam, cu forta daca nu se poate altfel, persoanelor din jur dar mai ales celor pe care ii iubim, pentru ca in relatii exista o nevoie obsesiva de impartasire si comuniune. Incercarea de a aduce doi oameni la acelasi numitor comun este insa cauzatoare de suferinta pentru amandoi, chiar daca este facuta in numele unui deziderat nobil cum este “dragostea”. In relatiile interpersonale, neacceptarea diferentele individuale creaza frustrari si declanseaza un intreg razboi prin care se urmareste estomparea sau chiar anularea lor. Ma schimb pe mine pentru a fi ca celalalt sau incerc sa-l schimb pe el pentru a fi ca mine? Fiecare vrea sa se constituie in tiparul patului procustian si celalalt sa fie “ajustat”. Presupunand ca procesul de remodelare a unui partener dupa “chipul si asemanarea” noastra chiar reuseste, suferinta este rasplata amandurora in egala masura, doar ca nu in acelasi timp. Cel frustrat de chingile tiparului in care este introdus cu forta este nefericit si chiar daca va suporta o vreme situatia “de dragul nostru”, va renunta intr-o zi, fara regrete, la calaul sau. Multumit in perioada in care am trait fara constrangeri, nu intelegem de ce partenerul rupe o relatie care “mergea bine” si percepem abandonul celuilalt ca pe o nedreptate strigatoare la cer. Rolurile se schimba, victima devine calau si calaul victima.
Controlul asupra celorlalti nu pare a fi o solutie prea reusita pentru o viata fericita.
Nu putem determina pe nimeni sa ne iubeasca. Dragoste cu sila nu se poate. Pentru ca cel care iubeste, iubeste in celalalt o parte din el insusi. Pe sine se iubeste. Acea parte ascunsa si nestiuta a noastra care tanjeste sa iasa in lumina cunoasterii de sine, este ceea ce ne atrage la partenerul nostru. In partenerul nostru ea este deja la suprafata si straluceste. Ne indragostim pentru ca el (sau ea) este vesel, sincer, energic etc. Doar ca toate aceste trasaturi care ne apar initial doar in aspectul lor pozitiv, vor deveni mai tarziu motivul frustrarilor noastre: veselia pare superficialitate uneori, sinceritatea este deseori o cruzime iar mobilitatea pare obositoare. Tot ceea ce credem ca nu suntem, iubim initial la celalalt. Recunoasterea in celalalt a partii nestiute a sinelui propriu, creaza sentimentul de iubire, de apropiere, de eliberare. Daca nu acceptam insa aceste fragmente de cunoastere, daca judecam si amendam conform unui sistem de valori rigid aceste noi fatete ale noastre, vom ajunge sa uram manifestarile lor in celalalt. Aceleasi lucruri care ne-au atras, aceleasi lucruri ne vor irita. Pentru ca nimic nu este doar alb sau doar negru, ci este si alb si negru in functie de context si de masura. Calitatile sunt si defecte dar in timpi si in masuri diferite.
Cel care nu se catalogheaza pe sine in “asa sunt eu” si “asa nu sunt eu”, sau in “eu nu as face niciodata asa ceva”, cel care isi permite lui insusi sa se uimeasca pe sine, cel care a invatat sa spuna despre sine « never say never », acela isi accepta partile ascunse. Iar atunci cand le recunoaste in cei din jurul sau le tolereaza, le accepta. Acel om permite tuturor sa fie ei insisi iar compania sa este foarte cautata. Pentru ca este asa o usurare sa traiesti langa o persoana care nu te judeca!
Persoanele tolerante masoara lumea cu masura cu care ar vrea sa fie si ele masurate. Nu inseamna ca suporta orice. Ele observa si aleg fara sa judece, fara sa arunce cu piatra. “Aici imi place, aici nu-mi place sa stau” este verdictul lor. Isi asuma propria alegere si recunosc implicarea subiectiva prin expresia “il plac sau nu il plac pe x” care inlocuieste mult prea uzitatele epitete “x este un ratat, un mitocan, un dobitoc, nu e in stare sa..., a fost in stare sa... etc”
Nu e capabil de iubire cel care nu se iubeste pe sine, cel care nu-si da voie sa fie ceea ce nu stie ca este. Cel care uraste oamenii nu-si da voie sa existe. A creat un personaj care in mintea sa este demn sa existe si restul trebuie sa moara. Lumea toata ar trebui sa fie populata doar cu acest personaj. Ce plictisitoare ar fi insa o asemenea lume! Sa vezi aceasta fata mutilata a sinelui tau in toate fetele pe care le intalnesti! Ce sens ar mai avea o astfel de lume? “Sa celebram diversitatea!” este o expresie a carei profunzime ma uimeste de fiecare data cand apare pe canalul Discovery dupa ce este prezentat un clip foarte scurt despre viata diferitelor triburi sau populatii. Cat suntem de diferiti si ce bine este ca suntem asa! Ce fabuloasa este puterea creatoare care a produs o asemenea bogatie de forme, de culori, de minti, de caractere, de obiceiuri, de stiluri! Nu inregimentati omul! Celebrati-i diversitatea!
Am ales sa fim cei care suntem, dar putem fi oricine... Aceasta este cea mai mare putere a omului.
Nu va temeti ca diversitatea ar putea aduce haosul, pentru ca oricum vom ajunge prin eliberarea de constrangeri la acelasi sistem de valori. Universul ne va trece pe fiecare, pe noi si pe partenerii nostrii prin experiente de viata care ne vor conduce la acelasi adevar. Si nu in alta viata, ci chiar in aceasta. Pentru ca adevarul este numai unul.