Lectia 30: Catharsis-ul sau purificarea prin lacrimi

Cand ne loveste brusc, suferinta poate fi uneori extrem de dureroasa. Atat de dureroasa incat ne opreste respiratia. Atat de dureroasa incat ne indoim ca ii vom supravietui. Nu fugiti, nu o reprimati, nu o inghesuiti intr-un cotlon prafuit al mintii dumneavoastra. Lasati-o sa se exprime. Lasati-o sa tipe. Lasati-o sa se zvarcoleasca in voie. Dati-va ragazul sa o traiti pana la ultima picatura. Uitati-va in ochii ei cu curaj. Altfel o sa va imbolnaveasca.
Luati-o ca pe un catharsis, ca pe o purificare. Acceptati depresia, acceptati incursiunea in dumneavoastra insiva, duceti-va pana la fund, lasati-va in cadere libera, coborati pana acolo de unde nu se mai poate cobora. Nu va temeti. De acolo, singura solutie este numai in sus. Nemiscarea nu poate fi mentinuta prea mult timp. Doar daca va zbateti sa intarziati caderea, doar daca va agatati cu disperare de peretii putului aveti toate sansele sa intarziati ajungerea, sa amanati momentul atingerii abisului dar si pe cel al invierii. Nu veti amortiza caderea, doar o veti amana. Nu va temeti de lacrimi, nu va temeti de insomnie. Acceptati-le pentru ca au si ele rolul lor. Lasati-va sufletul sa se curete, lasati-l sa jeleasca, lasati-l sa asculte cele mai triste melodii daca asta vrea. Nu va luptati cu el. Lasati-l sa-si vindece ranile asa cum stie el. Nu va uscati lacrimile cu feonul, nu va inghititi oftatul, nu va suprimati durerea. Lasati-o sa curga, amplificati-o pana se goleste, pana dispare. Pentru ca va disparea. Deschideti portile si lasati tristetea sa iasa afara. Doar asa scapati de ea. Doar asa nu o veti croniciza.
Inregistrati pe o caseta cea mai sfasietoare muzica, stingeti lumina si lasati doar o lumanare sa va vegheze priveghiul. E felinarul Eremitului. Si plangeti. Lacrimile curata. Lacrimile vindeca. Lacrimile descarca. Nu fugiti de ele. Nu va ascundeti de ele. Sunt cateodata tot ce v-a ramas dar si tot ceea ce aveti nevoie. Ele vor umple groapa in care ati cazut si va vor ridica din nou la suprafata. Permiteti-va pentru un timp, o ora, o seara sau o zi, sau trei zile, sa deschideti usa copilului speriat si indurerat din interiorul inimii dumneavoastra si tineti-l in brate fara sa-i spuneti nimic. Doar sa-l tineti in brate, doar sa-l lasati sa planga pe umarul dumneavoastra. Maine se va juca din nou, dar acum are nevoie de lacrimi. Are nevoie de afectiunea dumnavoastra, are nevoie de recunoasterea dumneavoastra. Nu-i tineti predici, nu-i administrati sfaturi, lasati-l doar sa suspine. Si tineti-l strans in brate.
Daca veti experimenta plutirea asta in gol, fara frica, fara inhibitii, fara rusine, nu va veti mai teme niciodata de suferinta. Veti stii ca nu omoara. Veti stii ca este doar o etapa. Veti stii ca este zgomotoasa, ca este dramatica dar ca este o aversa de vara. Nu incercati sa o transformati in ploaia monotona, rece si interminabila a depresiei adevarate, a bolii depresive. Lasati suferinta sa tune si sa fulgere. N-o sa va trazneasca, va promit. Vine si pleaca. Este chiar o voluptate in suspinele descatusate. Daca nu le lasati sa iasa, or sa se transforme intr-un nod in gat care o sa va imbolnaveasca de tiroida sau de tuse fara sfarsit.
A doua zi veti avea chiar o expresie enigmatica pe fata, trista si eliberata, cu cearcane si un zambet usor superior in coltul buzelor. Ca si cand stiti dumneavoastra ceva, ca si cand aveti o viata ascunsa, ca si cand sunteti detinatorii unor secrete la care muritorii de rand nu au acces. O sa vedeti. O sa vedeti ca oamenii va vor privi cu uimire si cu fascinatie. Nu va vor intelege poate catharsisul, dar vor sesiza prospetimea ce urmeaza dupa o furtuna de vara. Chiar si copacii scosi din radacini vor fi acolo, pe fata dumneavoastra, dar este ceva grandios intr-o energie descatusata. Relaxarea trasaturilor schimonosite in grimase de abtineri si retineri, intinereste. Cearcanele au si ele uneori un farmec aparte. Ca si limpezimea ochilor curatati de siroaie lungi de lacrimi.