Lectia 9: Decodificarea metaforei Genezei

Biblia (sau “Cartea cartilor” caci este cea mai citita carte de pe fata pamantului), este o epopee a nasterii universului si a crearii omului. Este motivul pentru care e pertinent sa incercam sa cautam acolo informatii care ar putea folosi scopului nostru de a afla “ cine suntem” pentru a stii “ce putem face”. Bineinteles ca o interpretare mot-a-mot a Bibliei este cel putin hazardata. Abordarea simbolistica si metaforica pare mult mai potrivita conceptiei holistice a ganditorului din era trecuta. Pentru a ma feri cat mai mult de speculatii, voi incerca sa verific din cand in cand directia firului logic prin compararea concluziilor cu faptele stiintifice demonstrate si cu imaginile arhetipale clasice in care ar trebui sa se regaseasca.

Ca sa intelegem Geneza biblica, trebuie sa facem o precizare: cartea asta, are mari probleme de lexic. Motivul principal il reprezinta folosirea omonimelor, adica a cuvintelor care au aceeasi forma dar mai multe sensuri. De exemplu, pentru noi, cuvintele „suflare” „suflet” „duh” au semnificatii diferite : cand spunem suflet ne gandim la afectivitate, duhul il asimilam gândirii iar suflul, respiratiei. Dar gândirea biblică nu face această deosebire, atat in ebraică cat şi în greacă, noţiunile sunt sinonime provenind de la aceeaşi rădăcină: „a respira”.
De ce ar fi utilizat autorii acest fel de scriere, care produce nenumarate confuzii de sens?
Modul detaliat in care este redata povestea biblica exclude din start ideea de neglijenta sau nepricepere. Poate fi intr-adevar vorba despre neinspiratia traducatorilor, dar persistenta echivocului cuvintelor in mai toate limbile in care a fost tradusa ne indeparteaza si de aceasta ipoteza.
Este mai curand uimitorul rezultat al unui efort complex de scriere a unei carti care are intelesuri diferite in functie de treapta de elevare spirituala pe care se afla cititorul. Caci ce ar putea intelege un semistiutor de carte daca ar citi: omul are o tripla natura, fizica, eterica si astrala? Sfanta Treime (Tatal, Fiul si Sfantul Duh) este o formulare mult mai accesibila pentru o fiinta aflata in zilele timpurii ale initierii sale.
Atata timp cat Adam este descris ca o figurina de lut careia Dumnezeu i-a “suflat viata in nari”, el poate avea inteles atat in mintea neofitului cat si in cea a initiatului.
Fizicianul poate “traduce” in propriul sau limbaj aceasta imagine a crearii unui unic stramos al omenirii: primul om a fost format din energie si materie. Matematicianul vede echivalente numerice in literele numelui Adam de exemplu, si ajunge prin adunari, scaderi, inmultiri si impartiri la tot felul de alte numere pe care le considera “perfecte”, din niste considerente care imi scapa... Pesimistul isi primeste lectia prin conditionarea negativa a Apocalisei iar optimistul incurabil ia de buna promisiunea reinvierii. Oricum, am auzit zilele trecute la radio ca acestia din urma traiesc mai mult decat primii, asa ca m-am hotarat sa imbratisez conceptiile lor fanteziste. Si chiar daca nu voi trai mai mult, sunt sigura ca macar voi trai mai bine. Cine zicea ca nu avem liber-arbitru?
Desi probabil ca marea majoritate a contemporanilor crestini cunoaste in principiu povestea biblica a genezei, ideile utile demersului nostru merita accentuate.
In primele zile ale saptamanii primordiale (Facerea, cap I), Dumnezeu creaza prin tot felul de procese de (atentie!) “separare si despartire”, universul, initial partea “nevie” pe care o populeaza in a doua parte a aceleiasi spatamani, cu fiinte vii. Omul apare ca un apogeu al creatiei primei saptamani dar stupoare, dupa o zi de odihna, in a opta zi, Dumnezeu creaza din nou omul!..., o incongruenta cel putin ciudata. Fiinta umanoida a zilei a sasea, desi superioara ierarhic tuturor celorlalte vietuitoare, seamana foarte mult cu un animal pentru ca nu pare a detine inteligenta ci doar instinct (nu cunoaste vorbirea, nu munceste dar are sexualitate).
Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
Tot omul, de data aceasta avand un nume, Adam, apare si ca nou-nascutul zilei a opta care urmeaza cronologic zilei de odihna, ziua a saptea. Desi este si el facut din tarana si “suflare de viata”, dupa “chipul si asemanarea” creatorului, Adam este o fiinta inteligenta deoarece vorbeste (“da nume” vietuitoarelor) si munceste (”lucreaza si pazeste raiul”).
Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.
Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.
Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.
Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.
Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!
Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.

Eva este separata de catre Dumnezeu din “coasta” lui Adam, pentru ca nici un animal nu era “ un ajutor pe potriva sa”, proces care a necesitat adormirea prealabila a biblicului donator de coasta.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Par fericiti si inocenti cei doi membri ai cuplului primordial, pana cand marea ruptura se produce: tentati de sarpele cel viclean, mananca marul, “ca sa fie asemenea lui Dumnezeu”. Par sa realizeze pacatul comis si intentioneaza sa-l ascunda de Dumnezeu, dar cunoasterea binelui si raului are un efect secundar ce demasca gestul de nesupunere: rusinea de a fi “goi”.
Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"
Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.

Dumnezeu audiaza inculpatii si le cere sa isi explice gestul. Neasteptat din partea unor cunoscatori de acum ai binelui si raului (gustasera deja marul), Adam si Eva paseaza responsabilitatea faptei lor catre cineva din afara: Adam o arata cu degetul pe Eva, iar aceasta il invinuieste pe sarpe.
Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?"
Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat".
Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar femeia a zis: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat".
Dumnezeu nu pare sa absolve pe nimeni de vina comiterii pacatului deoarece ii pedepseste pe toti trei: Adam este surghiunit pe pamantul “din care a fost luat” si condamnat la munca silnica pana la moarte, Evei ii este rezervata o viata plina de masochism (stapanita dar atrasa de barbatul ei, cu necazuri si durere legate mai ales de procreere) iar sarpelui i se lasa ca singur mijloc de locomotie, taratul iar ca hrana, tarana.
Este interesant ca surghiunul nu pare a fi doar pedeapsa pentru comiterea pacatului originar ci si solutia de a micsora consecintele gestului. In “mijlocul raiului” exista doi copaci interzisi perechii primordiale: cel ale carui fructe il inzestrau pe degustator cu “cunosterea binelui si raului” si “pomul vietii”, creator de nemurire. Formularea frazeologica pare sa indice ca principal motiv pentru condamnarea perechii primordiale la moarte, prin exilare pe pamant, evitarea imortalitatii acesteia in conditiile nou-existente: “Iata Adam s-a facut ca unul dintre noi, cunoscand binele si raul. Si acum nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci!...”
Exista atat de multe interpretari ale povestii biblice incat este chiar o lipsa de sens sa incerc macar sa le amintesc aici. Cum fiecare cititor poseda propriul sau sistem de valori, este inerenta contradictia de sensuri atribuite metaforei. Pornind de la conceptia reprezentarii holografice a adevarului (intregul este continut in fiecare parte componenta) ce caracterizeaza simbolismul, consider ca abordarea cea mai exacta este cea care isi mentine sensul indiferent de prisma prin care este privita (psihologica, fizica, filozofica). Fara sa-mi doresc sa intru in polemici nesfarsite, va propun o interpretare care indeplineste criteriul sustinerii logice, indiferent de unghiul din care este evaluata.
Vom avea ca obiect de studiu principala “ciudatenie” a Bibliei care este ziua a 8-a, cea care urmeaza zilei de odihna. Sa incercam sa traducem din limbajul simbolic arhetipal (limbajul anticilor autori ai cartii) in limbajul filozofilor, psihologilor si fizicienilor de astazi, strania geneza a omului.

Lectia 8: Hocus-Pocus

Vreti sa fiti magicieni? Exista cineva pe lumea asta care sa nu vrea sa fie magician? Haideti sa vedem daca putem face asta!

In primul rand, avem nevoie de o palarie in care sa se produca lucruri stranii. In al doilea rand, ar trebui ca palaria asta sa ne auda si sa se conformeze poruncilor noastre. Si abea in al treilea rand, trebuie sa avem o formula magica. Eu am ales “hocus-pocus” dar poate sa fie si “abracadabra”, fiecare sa aleaga dupa preferinte.
Ce este o palarie magica? Un spatiu in care se poate intampla orice. Orice, orice? Da, orice. Stiati ca un astfel de spatiu exista? Si ca il puteti avea? O sa va spun o poveste.
Exista pe lumea asta niste oameni foarte destepti, foarte curiosi si foarte incapatanati care s-au apucat ei, de capul lor, sa disece materia. Si au disecat-o, si au impartit-o, si au separat-o pana au dat intr-o zi de niste bucatele foarte, foarte mici care aveau totusi forma unui sistem solar: un soare in centru si niste planete care gravitau in jurul soarelui lor liliputan. Atomul.
S-au mirat, au discutat unii cu ceilalti si i-au chemat si pe confratii lor, specialistii in marile sisteme solare, sa vada minunea. Fiind obsedati de “impartire”, au hotarat sa dezasambleze micile jucarii “ca sa vada ei din ce sunt facute”. Au numit micile planete “electroni” si soarelui i-au spus nucleu. Au observat cu uimire ca pentru a “smulge” o planeta d-asta mica din locul ei, trebuiau sa depuna ceva efort. Dar au reusit.
Credeti ca s-au oprit aici? Nicidecum. Au continuat dezasamblarea. Pentru ca piesele devenisera atat de mici incat nu mai puteau fi “desfacute”, au hotarat sa foloseasca “ciocanul”, asa ca au inventat un dispozitiv diabolic: acceleratorul de particule. Au inceput sa invarta, si sa invarta, si sa invarta micul soare, pana la viteze ametitoare si apoi “poc”, il loveau de perete. Nu prea au avut succes asa ca s-au gandit ca mai bine invart doi nuclei in directii opuse, pana la aceleasi viteze ametitoare si pe urma aplica faza cu “poc”-ul, dar nu de un perete ci unul de celalalt. Si au reusit. Numai ca spargerea nucleului a produs o explozie de o asa violenta, ca au ramas toti cu gurile cascate. Cel mai destept dintre ei, prietenul meu Albert, s-a dus la “tatal” sau si i-a aratat incantat, descoperirea.
- Mai stie cineva de treaba asta? a intrebat tatal.
- Sper ca nu, dar nu stii ca peretii au urechi si ferestrele ochi?
Si pentru ca familia lui Albert (America) se certa de ceva vreme cu o familie vecina (Japonia), au hotarat sa ii dea o lectie vecinului si sa-i “sparga” in curte niste nuclee d-astea. Ce s-a intamplat atunci, a cutremurat intregul sat: curtea a fost distrusa, iar vecinul a ajuns in coma la spital.
Rusinat de devastatorul efect al descoperirii sale, Albert Einstein nu a mai vrut sa stie nimic de micii monstruleti care zaceau captivi in atom. Dar altii, mai incapatanati, au hotarat sa-i scoata afara si sa-i domesticeasca. Stiind ca monstrii isi pierd din putere cand li se spune pe nume, i-au botezat “particule cuantice” si ei au constituit fratia “Cercetatorii fizicii cuantice”.
Nu poti domesticii ceva despre care nu stii mai nimic, au postulat ei, logic. Asa ca au inceput sa pandeasca particulele. Doar ca micile bestii pareau ca-si vad linistite de treaba: unele stateau retrase in casa, in nucleu, in timp ce electronii se invarteau in jurul lor, atat de aproape si totusi destul de departe.
“Pentru ca e periculos sa le scoatem pe cele din casa, hai sa le ademenim pe astea de afara”, au gandit ei. Zis si facut: au reusit sa separe electronii. “Hai sa vedem cum se deplaseaza”, au mers ei mai departe. Dar au intampinat o alta problema: electronii sunt extrem de mici, deci nu pot fi observati direct. “In consecinta, putem afla ceva despre ei doar prin deductii logice. Ii punem intr-un sistem si vom deduce logic cum se comporta, dupa modificarile pe care le fac in sistemul respectiv.”
Asa ca au adus un perete pe care impactul electronilor sa lase amprente. Banuind ca se deplaseaza in linie dreapta, asemanator luminii, au hotarat sa le deduca traiectoria prin analizarea urmei lasate de electronii care, propulsati spre o tablita prevazuta in centru cu o fanta, reuseau sa treaca prin fanta si sa loveasca peretele asezat in spatele placutei. Se asteptau ca pe perete, amprentele lasate de electronii care nimereau prin fanta sa produca prin insumare, o urma de forma fantei, in cazul de fata o linie groasa. Asa s-a si intamplat, ca doar v-am spus ca cercetatorii nostrii nu erau doar incapatanati ci si foarte destepti.
“Suficient pentru astazi”, au decretat ei si s-au dus pe la casele lor
Dar dimineata.... Ei, si aici e aici... Cercetatorii, aerieni cum ii stim (de ce oare?), au uitat ca programasera masina de propulsat electroni sa porneasca automat la un anumit interval de timp si ca aceasta se declansase si in timpul noptii. Cand s-au intors dimineata, au amutit: pe perete nu mai era doar o linie groasa de forma fantei, ci mai multe linii, la fel de groase, paralele. Au inceput sa-si dea cu presupusul: ca a miscat cineva placuta, ca electronii propulsati prin fanta au ricosat de perete, apoi de placuta, iar de perete etc. Dar de ce nu au ricosat si prima oara?
Rabdatori, au repetat experimentul obtinand, dupa cum era de asteptat ... o urma ca o linie groasa pe perete. Orice incercare de a obtine din nou mai multe linii, s-a soldat cu un esec. Au plecat iar acasa, iar dimineata... Surpriza! Liniile erau iarasi acolo.
“Mai, sa fie!”, si-au spus ei. “Cand pisica nu-i acasa, joaca soarecii pe masa? Dar n-au cum, ca nu sunt vii. Trebuie sa fie ceva la mijloc”.
Singurul “punct slab” al acestui experiment era ca se baza nu pe observatie directa ci pe o deductie logica (daca electronii se misca in linie dreapta, cei care scapa prin fanta din placuta, vor lasa pe peretele opus o urma de forma fantei), asa ca au hotarat sa faca niste eforturi financiare si sa cumpere o camera de filmat atat de performanta incat sa poata sa-i inregistreze pe obraznicii monstruleti submicroscopici.
Dupa ce au facut tot ce era de facut ca sa-si procure instrumentul ( sa traiesti, boierule!; fii dragut!; ajuta-ma si pe mine ca nu te uit nici eu!; lasa ca iti vine tie randul!; iti spun si tie daca aflu ceva!; bine, te las sa vezi tu primul etc), si-au instalat bucurosi camera de filmat, au facut “mis-en-place”-ul, si-au pus cafele si s-au asezat la observat...
Cand au aruncat cu primul electron, acesta, zbang!, a zburat prin fanta si s-a lovit de peretele pe care a lasat o urma punctiforma. Au mai aruncat cu unul si filmul s-a repetat: electronul a trecut prin fanta si s-a lovit de perete. Au inceput bombardamentul sustinut si toti, zbang!, fuga prin fanta si “buff” de perete. Sa vezi si sa nu crezi! Ce monstrii? Cum obraznici? Care dezmat? Electronii nu sareau inapoi, nu se dadeau peste cap, nu jucau baba-oarba prin fante... Nimic. Erau extrem de previzibili si pe perete au creat aceeasi unica linie groasa.
“Va prindem noi!”, nu s-au lasat pagubasi cercetatorii. Au lasat camera video in functiune si au plecat acasa. In dimineata urmatoare, au inceput sa-si smulga parul din cap: desenata frumos pe perete, era doar o linie.
Si au inceput: banuieli... suspiciuni... Indiferent de cate ori au repetat experimentul, indiferent cum au schimbat conditiile de desfasurare, nimic nu a convins rebelii electroni sa demonstreze un comportament firesc: cand erau observati, erau cumintenia intruchipata. Cum nu se mai uita nimeni la ei, cum incepeau sa-si faca de cap: fiecare electron lasa pe perete mai multe amprente IN ACELASI TIMP!!!!!
Imi plac particulele cuantice. Pentru ca sunt magice. Sunt pline de paradoxuri: au o durata de viata extrem de mica si totusi controleaza timpul. Nu “ocupa” spatiu dar pot fi oriunde. Nu sunt ceva, dar pot fi orice. Seamana cu palaria magica?
Sa incercam sa formulam ceva logic din toate rezultatele acestui experiment abracadabrant:
“ O particula cuantica poate fi in doua locuri in acelasi timp” Si mai mult decat atat,
“O particula cuantica va fi in locul si in timpul la care se asteapta Observatorul ca va fi”. Este “Legea Observatorului”, o alta lege a fizicii cuantice. Nici pe una, nici pe cealalta nu am formulat-o eu, nu am eu atata minte... Sunt legi enuntate de niste titani ai stiintei mondiale.
Avem o palarie magica si ea face ce ne asteptam noi sa faca, ce credem noi ca o sa faca. Nu este doar un truc, este o vrajitorie. Adica este reala, desi pare imposibila. Palaria ne poate face iepurasul, daca magicianul (“observatorul”) se asteapta la asta. Daca magicianul “crede” ca asa se va intampla.
Nu am reusit sa va dau o reteta pentru a deveni magicieni? Asta pentru ca sunteti deja vrajitori.
Daca “observatorul” creaza realitatea (adica noi insine), de ce am alege sa ne facem una asa de dureroasa? Ca doar nu suntem masochisti cu totii?
Raspunsul zace de mai multe mii de ani intre copertile unei carti pe care jumatate dintre pamanteni o numesc “sfanta”.
Este vorba despre complexul de inferioritate. In Geneza i se spune “rusine”. Nu moartea a adus frica, uitarea atotputerniciei noastre a materializat gandul nevolniciei noastre in moarte.

Lectia 7: Noua realitate

Posibilitatea tot mai facila de a impartasi informatia a facut posibila transmiterea cunostiintelor dobandite de generatiile precedente, urmasilor. Si cum doua perechi de ochi vad mai bine decat una singura, in mintea unui singur membru al unei comunitati stau invataturile tuturor predecesorilor sai. Suntem posesorii descoperirilor facute de toti inaintasii nostrii, timp de multe mii de ani. Viteza cu care circula astazi informatia face aproape instantanee difuzarea sa, de la cel care a descoperit-o catre toti semenii nostrii. Toti suntem intr-unul si unul in toti.
Poate ca intr-o zi vom functiona ca un singur creier format din miliarde de neuroni interconectati...Poate deja suntem asta...si mai avem un pas pana la constientizare...Poate ca de fapt nu suntem singuri...
Din ce in ce mai multe glasuri sustin ca ne aflam in pragul unui moment crucial in care conceptia noastra despre ce inseamna “om” se va schimba fundamental. Aceasta “noua dimensiune” sau “alta realitate” ne va da oare privirea “de sus” care ne va permite sa intelegem intregul puzzle al vietii noastre? Ne vom putea da seama ce infatiseaza culorile pe care le percepem fara sens astazi deoarece privim prea de aproape tabloul?
Nici macar nu este important cum ni se va revela noua realitate. Descoperirea unei noi teorii a relativitatii, identificarea “particulei divine” in uriasele acceleratoare de particule sau poate doar stabilirea naturii celor “6 grame” pierdute de corp in momentul mortii pot fi doar cateva dintre infinitele posibilitati prin care putem primi revelatia. Pentru ca nu cred ca Mesia ni se va mai infatisa sub forma unui prunc nascut intr-o iesle din Betleem pentru a ne arata dubla noastra natura: umana si divina. Asa cum fotonul este unda si corpuscul. “Eu sunt lumina”, a spus El acum doua mii de ani, si noi abia acum intelegem ce a vrut sa zica.
Oare ce schimbare atat de dramatica s-a produs in ultimii ani astfel incat sa ne aduca atat de aproape de “punctul zero” cum il numeste Greg Brandon? Pare superficial ce va spun, dar eu cred ca raspunsul este: Internetul. Reteaua. Ne-am interconectat unii cu altii. Si probabil ca ultimele sinapse, cele care vor inchide circuitul, sunt pe cale de a se desavarsi. In acel moment “ne vom trezi”. Creierul societatii umane va deveni constient de sine. Vom afla cine suntem.
Nu cred totusi ca Mesia cel asteptat este Bill Gates, pentru simplul fapt ca realizarea retelei de cabluri nu este suficienta pentru a face lumina. Este nevoie de fotoni. Este nevoie de revelatie. Transmiterea ei rapida prin retea ne va ajuta doar sa reactionam aproape sincron la aflarea “minunatei vesti”, astfel incat sa nu mai fi nevoie de milenii pentru ca adevarul sa ajunga nedeformat pana la “ultima celula”. Indivizi rau-voitori nu-l vor mai putea confisca pentru puterea pe care le-o confera detinerea unei astfel de informatii. “Trezirea” nu se poate face decat daca suntem la unison, toti intr-unul si unul in toti. Din aceasta cauza era nevoie ca reteaua sa functioneze. Energia produce efecte doar daca are un suport material. Sufletul are nevoie de un corp pentru a se putea exprima.
Suntem pregatiti pentru primirea unei astfel de revelatii? Einstein a considerat acum cateva decenii ca omenirea nu era suficient de matura pentru a face fata unui asemenea adevar. Si a ales sa taca. Sper ca imposibilitatea cenzurarii informatiei datorita internetului sa ne faca mai apti pentru a primi aceasta taina din simplul motiv ca face posibil ca noul mister revelat sa ajunga in urechile celor multi inainte ca vreo “schisma” sau vreun Constantin cel “Mare” sa amputeze noua constiinta.
Va trebui insa sa putem suporta sa ne traverseze o asemenea energie. Pentru asta avem nevoie de sanatate. Fizica si psihica.
Cercetarile recente au identificat tulburarile psihice ca fiind la originea maladiilor fizice. “Totul ni se trage de la cap” sau “pestele de la cap se strica”, spune intelepciunea populara. Orice studiu asupra efectelor unui medicament este validat de comunitatea stiintifica doar daca rezultatele obtinute pe lotul respectiv au fost comparate cu cele ale unui lot martor caruia i s-a administrat o substanta asemanatoare ca aspect cu cea studiata, dar fara impact asupra organismului. Efectul prin care se intampla ceea ce ne asteptam sa se intample se numeste in medicina “efect placebo” iar in fizica cuantica “legea observatorului”.
Studiile de neurofiziologie au demonstrat puteri neasteptate ale creierului nostru. Stiati ca apa rece produce leziuni de tip arsuri unui om legat la ochi daca el a fost sugestionat in prealabil ca apa care ii va atinge mana este fierbinte?
“Daca ati avea credinta cat un bob de mustar, ati spune muntelui acesta sa se miste din loc si el s-ar misca”. Recunoasteti vorbele Marelui Initiat de acum doua mii de ani?
Putem fi magicieni. Nu ma credeti? Lasati-ma sa va conving!

Lectia 6: Cine sau Ce suntem?

Am putea fi parti din intreg, asa cum celulele sunt partile componente ale unui organism? E adevarat, aceasta conceptie asupra lumii ne impiedica de a ne face rau unul altuia, ne da o motivatie pentru a-l respecta pe cel de langa noi asa cum e, fara sa-i producem suferinta incercand sa-l constrangem, pentru ca diferenta dintre sistemele noastre de valori ar fi motivata de functiile variate pe care le detinem: unul e hematie, altul leucocit, alta celula nervoasa. Poate ca suntem “specializati”, de aici diferentele dintre noi, fara ca asta sa presupuna o impartire in “buni” si “rai”, fara ca asta sa ne faca sa ne simtim vinovati de ceea ce ne deosebeste pe unii de ceilalti, fara sa ne condamne la dureroasa “corijare” pentru uniformizare.
Motivatia respectarii unui “bine comun” nu este insa suficienta pentru a accepta cu zambetul pe buze sacrificiul individual. Celulele din corpul lui Dumnezeu sunt importante numai prin numar, nici una nu ii este esentiala Creatorului si oricand poate fi inlocuita. Am fi ca intr-o utopica societate comunista care, dupa cum a demonstrat istoria, se transforma intr-o ipocrizie autodistructiva. Instinctul de supravietuire individual il excede pe cel de supravietuire a speciei. Exceptiilor de la aceasta regula le spunem “eroi” si le facem statui in centrele metropolelor noastre, ba chiar le transformam numele in zile de sarbatoare nationala.
Adevarul trebuie sa fie unul care sa nu vina in contradictie cu natura noastra intima. Daca avem incredere in Dumnezeul nostru ca si Creator al unor fiinte necondamnate la suferinta, trebuie sa pornim de la premisa ca suntem niste opere de arta perfecte.
Trebuie ca suntem “hologramele” ale aceluiasi Dumnezeu. Precum in cer, asa si pe pamant...
Creatorul nu doar ne-a facut “dupa chipul si asemanarea sa”, ci noi suntem Creatorul insusi, imbracat prin fiecare nastere mereu in alta “haina” de materie. Acelasi actor care joaca in acelasi timp mai multe roluri. Moartea nu este decat “iesirea din rolul conferit de acesta haina” si reconstientizarea a ceea ce suntem cu adevarat. Einstein ne-a demonstrat deja ca timpul este relativ, ca este o alta dimensiune pe care se poate “merge inainte si inapoi”, ceea ce inseamna ca e posibil ca “Creatorul” sa se materializeze in mai multe corpuri in acelasi timp. Si nu doar Einstein... Cei interesati de fizica stiu ca exista o lege in universul “macro” care NU se aplica deloc particulelor subatomice: un obiect nu poate ocupa doua locuri in acelasi timp. Particulele cuantice se pare ca pot face aceasta “scamatorie” (innebunitor, nu?).
Ar trebui sa acceptam ca suntem atotputernici, ca suntem Creatorul insusi si nu victime aflate la cheremul unui Dumnezeu cu hachite. Pentru asta Dumnezeul parintilor nostrii ar trebui sa moara, pentru ca nu exista un “tata” ceresc, exterior noua. Eu sunt tatal, eu sunt copilul, eu sunt prietenul, eu sunt dusmanul, eu sunt vecinul, eu sunt tu si tu esti eu... “Eu sunt Alfa si Omega”, scrie in pergamente tinute de sfinti desenati in icoane bizantine. Eu sunt papusarul. Ceea ce e in fata ochilor mei, este o oglinda care condenseaza potentialul in materie si energie. Este reflexia intrupata a ceea ce este in mintea mea, a gandurilor mele, recunoscute sau nu, a credintelor mele.
Acesta este forma pe care ar avea-o acest “alt fel de Dumnezeu” capabil de a crea o lume in care suferinta nu este o pedeapsa a simplului fapt ca ne-am nascut.

Lectia 5: Sistemul de credinte

Imaginea unei furnici intr-un univers infinit aflat in convulsii, este datatoare de mari anxietati. Stresul continuu ca fiecare clipa poate fi ultima creaza boala si moartea prematura. Din punct de vedere genetic suntem "construiti" pentru a trai cel putin 120 de ani. Omul nu moare niciodata de batranete ci de boala. Pentru ca frica are capacitatea de a-si materializa obiectul.
Perceptia unui univers indiferent, guvernat de haos si miscare browniana, lipsit total de sens este otravitoare pentru psihicul si pentru corpul nostru. Daca viata este doar intamplare, atunci si moartea este lipsita de sens. Numaratoarea inversa care incepe in momentul constientizarii mortii ca destinatie implacabila a vietii este atat de greu de tolerat incat e de mirare ca nu preferam un sfarsit rapid acestei agonii.
Abandonul in mana haosului nu este un scenariu acceptabil pentru viata constienta. Inexistenta unui Dumnezeu este o absenta de fapt, este un handicap care condamna omul la singuratate intr-un univers total insecur in care nu se afla nici macar un singur punct fix. Se pare ca o constienta are nevoie de sens pentru a-si accepta existenta...
Sensul inseamna ordine. Gandirea constienta chiar a descoperit o ordine in universul din care a aparut se zicem "intamplator": legea cauzei si efectului. Putem determina locul in care o piatra aruncata va atinge pamantul, intelegem cum se produce ploaia, stim ca un antialgic ne va scuti de durere pentru o vreme, manipulam legile fizicii pentru a produce curent electric si chiar avem stiinta de a ne distruge planeta. Toate legile fizice care ne guverneaza lumea nu inseamna altceva decat ca universul (cel putin o parte din el) are o orientare, un sens si deci nu este intru totul haotic. Este foarte adevarat ca exista o parte care se sustrage controlului nostru. Oare aceasta parte necunoscuta este in afara sferei noastre de influenta pentru ca chiar e dezordonata sau pentru ca nu am descoperit inca toate cheile? Daca nu putem rezolva decat un sector al unui puzzle inseamna ca bucatelele de carton ramase sunt fara sens? Daca in evul mediu umanitatea lumina noptile cu lampile de gaz, insemna ca pe atunci nu exista legea electro-magnetismului? Si o singura lege daca ar actiona in interiorul unui sistem, ar fi suficienta pentru a ordona tot sistemul. Universul ori este coerent cu totul, ori nu este deloc.
Ce produce aceasta ordonare? Ce aseaza spatiul si timpul in forme reproductibile? O lege a fizicii ne spune ca "nimic nu poate fi creat din nimic". Atata timp cat universul exista, "ceva" sau "cineva" trebuie sa fi fost genitorul sau. Atata timp cat ordinea exista, "ceva" sau "cineva" trebuie ca a impus limite si a admis grade de libertate.
Si noi? Suntem rezultatul unei evolutii intamplatoare sau am fost creati? Daca legea cauzei si efectului este o caracteristica a acestei "realitati", aparitia vietii nu poate fi o intamplare ci doar un eveniment creat de datatorul de legi. Cine este in spatele ochiilor care ne privesc din oglinda? Un “observator”? Culege informatia din universul care o inconjoara deci este Observatorul... dar ceea ce caracterizeaza in principal aceasta “entitate” este capacitatea sa de a gasi corelatii.
Cautarea a ceva presupune insa ca acel ceva sa fi fost deja cunoscut si ulterior pierdut. Cum ar putea entitatea sa caute ordinea in haosul din jur daca nu ar fi stiut deja cate ceva despre ordine? Un robot poate sa observe, sa analizeze si in final sa gaseasca dar numai daca a fost programat sa caute. Bastinasii din America nu au vazut timp de cateva zile vapoarele conchistadorilor spanioli desi erau ancorate in apropierea tarmuului deoarece nu mai intalnisera inca asa ceva si in consecinta mintea lor nu a putut recunoaste conceptul (insusi cuvantul "recunoastere" implica o ante-cunoastere). Oamenii albi imbracati in metal stralucitor le-au parut pieilor rosii zei materializati din cer pe pamanturile lor. Cum am sti sa-l cautam pe Dumnezeu daca nu am fi fost programati pentru asta?
Pe masura ce gaseste coincidentele, entitatea dobandeste din ce in ce mai multa cunoastere, devine din ce in ce mai capabila sa-si controleze propriul univers. Descopera corelatii din ce in ce mai indepartate in timp si in spatiu. Faptul ca ea "descopera" si nu "inventeaza"aceste legaturi implica preexistenta lor. Electronii si protonii se atrageau inainte ca ea sa afle. Si gravitatia o tinea legata de pamant inainte ca ea sa dea un nume acestei forte.
Ceea ce dobandeste entitatea in acest proces de observatie, inregistrare si analiza este capacitatea de a reproduce evenimentele. Pe masura ce gaseste corelatiile dintre evenimente, dintre ceea ce o inconjoara, Creatura ajunge sa se autocreeze. Creatura devine Creator. Focul venea din cer, acum il producem noi. Ne adaposteam in pesteri, acum ridicam case. Creatia a existat inainte ca noi sa o cunoastem, dar cunoasterea ne transforma in creatori de realitate controlata, conforma dorintelor noastre. Prin cunoastere dobandim puterea de alegere, dobandim liberul-arbitru. Prin cunoastere ne transformam din “victime” in Dumnezeu.
Dar nu cunoasterea materializeaza. Haosul se grupeaza in forme prin alt mecanism. Am facut copii chiar si atunci cand nu intelegeam exact mecanismul prin care acestia apareau pe lume. “Ni-i dadea Dumnezeu”... Acum programam momentul in care ii concepem. Si ceea ce nu stim se matrializeaza dar in tipare independente de dorintele noastre. Cunoasterea doar ne ajuta sa stabilim noi formele in care se cristalizeaza. Cine hotaraste atunci pentru acele aspecte ale realitatii care nu se supun vointei noastre?
Oamenii de stiinta considera infatuati ca ceea ce este incontrolabil pentru om, nu poate fi controlat. Ca sa impace si capra si varza, bucatelele de control cu cele de neputinta, stiinta a inventat o teorie intreaga numita “teoria probabilitatilor”. Intamplarea, norocul sau ghinonul nu sunt rezultatul incompletei noastre intelegeri ci sunt simple probabilitati. Daca nu gasim o logica spun ei, inseamna ca ea nu exista. Decat sa ne acceptam limitele, preferam sa consideram universul un amalgam de sens si non-sens, de logic si ilogic. Nu vi se pare tragic ca alegem deseori pretul nefericirii doar pentru a demonstra ca am avut dreptate?
Parintii nostrii spirituali au incercat sa ne convinga ca exista o vointa externa, constienta pe care au numit-o Dumnezeu. Nestiuta. De multe ori neinteleasa. De foarte multe ori cruda. Dar ei au numit-o “buna” si dreapta. Si fara de pacat. "Ce e rau vine din om", au mai spus ei. De la El, numai de “bine”. Dumnezeul Torei, Dumnezeul parintilor nostrii este exterior noua, este omnipotent si ne vrea binele dar ne lasa sa suferim. De ce? "Ne incearca", spun ei... "Pentru a vedea daca meritam"... El este evaluatorul nostru, el este cel care ne masoara si da sentinte: tu esti bun, tu esti rau. Tu treci in rai iar pe tine o sa te inhate imediat Scaraotchi sa te trateze cu fum si pucioas pe la nas... Fiecaruia dupa posibilitati...Deci pana la urma, tot de noi depinde unde ne ducem. Poate ca nu este chiar atat de puternic acest personaj prezentat noua drept Dumnezeu...
Dar tot parintii nostrii spirituali spun ca El ne-a creat. Suntem imperfecti? Poate fi lucrarea unui Dumnezeu perfect, cu defecte? Sadic trebuie ca este un Dumnezeu care ne-a sortit unei suferinte continui pentru rafinare, care a hotarat sa platim noi cu durere defectele de fabricatie facute de El, fie in viata asta, caz in care tortura are macar un sfarsit, fie dupa moarte, unde vom fierbe la foc mic o vesnicie. Vi se pare ca il descriu pe Dumnezeu? Mie mi se pare ca este mai rau decat mine, ca eu sunt mai Dumnezeu decat e el Dumnezeu. O sa mi-o amintiti pe aia cu “diavolul”, amarata de “oaie neagra” care ia asupra sa strambatatea unei vieti create de un Dumnezeu a carui bunatate este cel putin schiloada. Puternic trebuie sa fie bietul incornorat, daca nici Dumnezeu nu a putut sa-i faca fata si ne-a lasat in mainile unui asemenea maniac. Se lupta ca nebunii pentru sufletele noastre o zeitate slaba si "buna" caruia ii spunem Dumnezeu si una puternica si "rea" careia ii spunem Diavol. Vi se pare corect sa se duca lupta asta pe corpul si pe nervii nostrii? Daca Diavolul este cel putin la fel de puternic ca Dumnezeu, de ce sa nu-l alegem pe el? Si cum ramane cu ideea unui singur creator? Inseamna ca tot el l-a nascut si pe Diavol, nu?
Cine sunt acesti parinti spirituali? As fi putut foarte bine sa le spun “guru”, dar nu stiu pluralul cuvantului... sau « rabini », dar stiu ca sunt foarte sensibili si nu vreau sa-mi bat singura cuie in talpa... poate “preoti”... Sau “psihanalisti”, ca doar si ei ne spovedesc si pe urma ne traduc visele in pacate care l-ar face si pe marchizul de Sade sa paleasca de rusine: vrem sa facem sex cu mama si sa-l omoram pe tata (sau invers), femeile ar vrea sa detina penis si barbatii sa si-l taie etc. Trebuie sa gaseasca ei ceva abominabil in mintea noastra. La sfarsit, ca orice parinti veritabili, ne acorda iertarea. Mai bine “parinti spirituali”...
Cum au ajuns ei sa aibe asemenea putere asupra noastra? O sa va spun povestea invincibilului virus, cel mai simplu organism din lume. Are o structura atat de rudimentara incat nu are puncte vulnerabile. Gazda parazitata ii face toata treaba: il hraneste, il inmulteste. Singurul lucru pe care il face microscopicul monstru este sa-i introduca celulei un “program” pe care ea sa-l “ruleze”. Programul in cazul de fata este o singura spirala de ADN, “planul de constructie” al virusului. Pentru ca asta stie sa faca, celula, fabrica de asamblat proteine, incepe, urmand instructiunile, productia de serie. Virusi nou-nouti, echipati fiecare cu noi spirale de ADN, ies pe banda rulanta din celula care se straduieste sa-si faca treaba cat mai eficient, pentru “binele” intregului organism, crede ea. Epuizata de rezerve si de atata munca, biata celula, loiala toata viata ei “marelui stapan”, nu intelege de ce o armata de leucocite o inconjoara cu scopul precis de a o distruge. Moare nedumerita, invocand in zadar interventia corectoare a celui atotputernic caruia ea ii spunea “Dumnezeu” si pe care s-a straduit toata viata sa-l multumeasca.
Stiti unde este singurul “punct vulnerabil” asupra caruia se poate interveni astfel incat acest program sa nu se materializeze? La poarta de intrare. Doar paznicul, “programul antivirus”, este singura veriga care ar fi putut evita moartea celulei si pericolul in care se afla acum intregul organism. El hotaraste cine intra si cine nu pe usa. Programul antivirus, cu care este echipata fiecare celula, este sistemul nostru de credinte. Lasam sa intre ce credem ca ne face bine, respingem ce credem ca ne face rau.
De aceea omenirea a avut dintotdeauna nevoie de “iluminati”. Pe post de “antivirus”. Ei au reprezentat legatura noastra cu “Cel de sus”, ne-au invatat pe cine sa lasam sa intre si pe cine nu, ne-au implementat sistemul de credinte. In antichitate tot ei erau si oameni de stiinta, si filozofi, si vindecatori si preoti. Intelegeau si vazutele si nevazutele, si demonstrabilul si ocultul. Acum s-au specializat: oamenii de stiinta descriu sensul universului stiut si ne lasa la cheremul probabilitatilor in fata celui ramas in umbra cunoasterii in timp ce preotii ne fac “serviciul” de a ne convinge ca meritam fiecare palma pe care o primim pentru ca ne-am nascut pacatosi. Si unii si ceilalti ne-au condamnat la frica. Si unii si ceilalti ne-au convins ca suntem neputinciosi.
Nu am pus la indoiala invatamintele celor care pareau ca aud “Vocea” in direct (stiinta numeste "schiofrenie" capacitatea de a auzi voci pe care ceilalti nu le aud. Am renuntat sa fac psihiatrie deoarece imi facusem prostul obicei de a-i vedea pe pacientii Spitalului 9 diagnosticati cu schizofrenie ca pe niste profeti pusi abuziv pe neuroleptice). EI ne-au spus: sa nu minti, sa nu ucizi, sa nu fi invidios (sa nu ravnesti la nevasta altuia, sa nu furi); sa nu-ti judeci parintii (sic! domnule Freud) etc. De ce? Raspunsul corect ar fi fost: ca sa eviti suferinta.
Dar suferinta nu aparea imediat. Din contra, uneori consecinta imediata era o recompensa. Am furat oile altuia si acum am 50 de oi, nu 25, deci mai mult lapte si mai multa lana. Timpul lung care separa actiunea originara de manifestarea repercusiunii ei permite interventia atator variabile incat firul rosu care le leaga nu este usor vizibil. Dar legatura dintre cauza si efect trebuie ca a fost observabila pentru cei cu viziune/halucinatie . De ce nu ne-au aratat-o? De ce au ales sa ne motiveze interdictiile (sa nu...sa nu....sa nu...de zece ori) prin "caci altfel vei fi pedepsit" in loc sa ne explice legea actiunii si reactiunii sau, asa cum spune atat de simplu bunica mea "cine face lui isi face, cine da lui isi da"?
Asemenea unui parinte care, atunci cand juniorul nu pricepe de ce ar trebui sa stea in casa sa invete cand afara e o zi numai buna de scaldat, isi motiveaza interdictia prin : “Ca asa vreau eu si daca nu faci ce zic, iti dau o bataie de sa ma tii minte”, tot asa ne-au raspuns si ei: “Cel de sus a zis ca daca nu faceti asa o sa va bata si o sa va trimita in iad, unde credeti-ne ca nu e chiar o clima placuta. Mai sunt si niste urati pe acolo care n-au alta treaba decat sa va perpeleasca la foc mic o vesnicie”. Chiar nu pare o crima impotriva umanitatii, nu-i asa?
Cu toate astea, omenirea a pierdut cu acest raspuns cea mai de pret credinta a sa: credinta in Sine.
Pentru ca nu au vrut sa ne dam seama cine este adevaratul Dumnezeu, ne-au aratat o imagine a Lui in alb si negru, au decupat partile “intunecate” pe care le-au numit “diavol” si ne-au cerut sa ne rugam la bucatelele de hartie ramase. Bineinteles ca nu ei au impartit lumea in plus si minus, in alb si negru, in yin si yang, in inauntru si in afara, sus si jos, in constienta si in inconstienta... pentru simplul fapt ca nu au avut ei atata putere creatoare... Dar AU PUS ETICHETE: bine sau rau, adevar sau minciuna, rai sau iad. Incercand sa creeze un Dumnezeu bun l-au creat prin opozitie si pe Diavol.
Ca “Dumnezeul Torei” sa existe, ca noi sa intelegem“ca binili invinge”, cineva trebuia sa coboare si in Infern, la foalele cazanelor cu smoala (cine o fi inventat si prostia asta cu smoala? Ce imaginatie bolnava!!!), in intuneric si in fum de pucioasa. Asa ca l-au surghiunit pe Lucifer. Si daca el este rau, inseamna ca ceea ce a ramas este binele.
Dar ce inseamna bine? Si ce inseamna rau? Asta au hotarat ei. Dumnezeu sta in cer, au tipat ei. Lucifer sta sub pamant. Lumina e de bine, intunericul e de rau. Virtutea inseamna infranare si placerea este pacat. E adevarat ca nu ne-au ascuns originea “divina” a ingerului cazut, initial unul dintre cei mai puternici si mai aproape de Dumnezeu ingeri dupa Talmud. Atunci cum poate ceva care vine din Dumnezeu sa fie rau? Ne-au inspaimantat cu o umbra careia i-au spus in toate felurile: “diavolul”, “satana”, chiar si haiosul “scaraotchi”.
Freud i-a gasit un nume mai frumos: i-a spus “SUBCONSTIENT”. Pentru ca nu-l stim. Pentru ca este ascuns. Jurnalul zilelor pe care ni le amintim il numim CONSTIENT. El e moral, se supune regulilor sociale (atentie, inventate de oamenii care sustineau ca s-au conversat cu Dumnezeu), deci e bun. Am amestecat restul, toate dorintele, gandurile si placerile pe care ei ne-au convins sa le consideram rusinoase, intr-o incalcitura complicata si le-am ingropat intr-un alt loc caruia ii spunem SUBCONSTIENT. Si ca sa nu fim tentati sa incepem sa cautam si sa le dezgropam, manati intr-o zi de curiozitatea maladiva a mintii omenesti, cei imbracati in sutane de diferite culori au decretat locul ca fiind otravit cu pucioasa si au pus pe drumul catre acolo multe indicatoare cu “Atentie! Caine rau!”. Mai razbate noaptea, cand este liniste, pana aici sus, la noi, ecoul latratului terifiantei “fiare” incatusate. “Ehhh, vise de noapte!” ne linistim copiii cand ne povestesc despre imaginile si sunetele percepute atunci cand ratiunea a adormit.
Nu e nimic acolo jos, doar intuneric, deseuri si pacate, a zis ruda apropiata a paznicilor in sutane. Daca nu ma crezi, aseaza-te in confesional...(ah, pardon, pe canapea), marturiseste tentatiile monstruoase care ti se arata in vis si eu iti voi arata ce spun ele despre tine. Bineinteles, te costa 100 de dolari ora de “traducere” pentru ca ce Dumnezeului, doar mi-a luat mult timp sa inventez labirintul asta de oglinzi in care sa te vezi cat esti de deformat si de hidos. Trebuie sa “te doara”, macar la buzunar, ca sa crezi in ceea ce iti proiectez eu. Te avertizez ca este o experienta traumatizanta, te vei speria de armata de “monstrii” care zace in tine (care intre noi fie vorba, nu e altceva decat imaginea Sinelui nostru, caruia i-au fost puse coarne si coada si a fost asezat astfel incat sa se reflecte la nesfarsit in oglinzile mincinoase puse fata-n fata). Iti voi arata cat de urat esti pe interior ca sa te conving ca meriti suferinta. Eu voi fi aici, cu tine, de partea cealalta a masivului birou, pe un scaun mai inalt, privind cu intelegere din inalta mea sfera de pseudostiinta, cum iti rostesti propria sentinta de vinovat. Dar o sa te iert, o sa-ti dau o penitenta si o sa te iert...ah, pardon, adica tu o sa te ierti pentru ca iti pun la dispozitie un tap ispasitor: pe mama ta. Sau pe taica-tu? Pe care il preferi? Pe care il iubesti mai mult, pe ala ti-l dau.. Sau il vrei pe unchiul care te-a violat cand erai mic. Ba da, te-a abuzat, daca nu fizic atunci psihic. Nu iti amintesti? Pai da, e normal, asa se manifesta “rezistenta la terapie”. Daca nu esti tu vinovat, cineva tot trebuie sa fie. Esti fie calau, fie victima. Nu te obosi sa negi pentru ca acum exista solutie: ai bani. Poti sa-ti cumperi linistea sufleteasca. Eu am asemenea marfa de vanzare.
Prin emiterea de judecati de valoare, au facut insurmontabila mintii noastre reconstituirea luminii din ROGVAIV atata timp cat nu ne-au lasat sa folosim decat jumatate din culorile componente. Au spus asa: jumatatii drepte ii spunem Dumnezeu si jumatatii stangi ii spunem Diavol. Si ne-au intrebat: voi cu cine tineti? Cu dreapta sau cu stanga? Ne-au condamnat pe vecie atunci cand au spus: puteti sa alegeti intre bine si rau. Prin recunoasterea unui firav liber-arbitru ne-au osandit vesnic sa il spintecam in doua pe adevaratul Dumnezeu si sa ne disputam intre noi cele doua parti. Prin inventarea unui dusman imaginar, ne-au aruncat intr-o lupta care ne-a distras atentia de la adevarata noastra putere de creatie. Ne-au dat voie sa facem ceva ca sa nu aflam ca putem face orice. Ne-au incarcerat.
Daca gratiile sunt in mintea noastra, atunci ele exista chiar daca ochiul nu le percepe. Reale pentru simplul fapt ca isi indeplinesc functia de a ne tine prizonieri. Zugravindu-ne un Dumnezeu razbunator, intolerant, isteric, gata sa amendeze orice eroare cu o bataie cumplita de bici (dar “bine intentionat” ?!), parintii nostri spirituali ne-au facut prizonierii FRICII. Ai fricii de greseala. Ne-au potolit dorinta noastra ancestrala de a experimenta, de a incerca. Esecul fiind amendat atat de drastic, nu am mai avut curiozitatea de a explora. Suntem copii ascultatori, asezati cuminti intr-un coltisor privind inspaimantati la Tatal nostru care este in ceruri. Suntem incarcerati de gratii facute din FRICA. Antivirusul a facut un filtru atat de dens incat nu a mai intrat nici aer in celula. Ne-am sufocat din teama de a deschide geamurile.
Nu ne pedepseste nimeni exterior noua. Caci nu exista exterior si interior.

Lectia 3: Sensul bolilor

Este meritul unor autori geniali ca Annick De Souzenelle, Ruediger Dahlke, Rodney Collin sau al medicilor homeopati Olivier Soulier, Grandgeorge Didier, Sankaran etc de a fi evidentiat in ultimii ani, rolul imens pe care il are psihicul uman in producerea bolilor.
Psihosomatica, un principiu care sta la baza filozofiei homeopate, pune la originea tuturor maladiilor fizice o problema psihica inca nerezolvata. Atunci cand psihicul nu gaseste sau nu accepta solutia unui conflict cognitiv, corpul somatizeaza "razboiul mental" sub forma de boala. Metaforic vorbind, boala este piesa de teatru pe care o creaza organismul pentru a ne forta sa ne insusim o anumita lectie de viata.Vazuta astfel, boala dobandeste un sens, nu mai este un simplu "ghinion" ci devine o "corectie" necesara dezvoltarii psihice a omului. Persistenta bolii, cronicizarea ei, se produce atunci cand omul nu a inteles sau nu a invatat. Ruediger Dahlke, in extraordinara sa carte “Boala ca sansa”, consemneaza: “ In boala, corpul preia sarcina sufletului”.
Este o teorie intr-adevar mareata si eleganta deoarece in aceasta viziune omul, si mai ales sufletul sau, este atat scopul cat si cauza existentei, lumea materiala fiind considerata doar o "condensare" in materie a viselor si gandurilor sale in demersul sau catre autocunoastere. Cartea lui Stanislav Lev, "Solaris", propune intr-un exercitiu de imaginatie (este o carte S.F.) o lume in care gandurile si amintirile se materializeaza instantaneu. In aceasta lume, visul este trait constient, nu mai exista demarcatie intre zi si noapte, intre constient si inconstient, intre real si ireal. Omul este Creatorul condamnat sa traiasca printre propriile creatii. Dar cate dintre visele noastre sunt intr-adevar frumoase?
Numai cei cu un "cuget curat" puteau sa stea in fata Chivotului, straniul "mecanism" descris in Biblie ca instrumentul dumnezeiesc datorita carora evreii din Exod au despartit apele Marii Rosii si prin care Moise primea raspuns la rugile sale. Nu avea cumva puterea de a materializa gandurile si dorintele celui care il folosea si de aceea se spune ca putea aduce nebunia sau moartea celor care ajungeau in preajma sa cu "ganduri necurate"?
Daca avem dubii despre capacitatea psihicului uman de a materializa ceva exterior lui, este neindoielnic efectul fizic pe care mintea il are asupra propriului corp. Imaginati-va ca mancati o felie de lamaie verde. Nu-i asa ca deja salivati?
Organismul nu face diferenta intre real si imaginar. Studii recente de neurofiziologie au demonstrat ca imaginarea unei actiuni, cum ar fi miscarea mainii, produce o stimulare a celulelor corticale identica cu cea produsa de miscarea reala a mainii. Efectul “placebo” se bazeaza pe acest fenomen numit autosugestie. Imaginandu-ne o situatie periculoasa, traim frica chiar si atunci cand realitatea este foarte sigura. Ganditi-va cat de repede va bate inima atunci cand vizionati un film de groaza, desi monstrul care va urmareste actorul preferat pe ecran nu este nicidecum langa dumneavoastra pe canapea. Iar simpla evocare a unui aliment care ne-a produs altadata o toxinfectie alimentara, este suficienta pentru a declansa si astazi o senzatie de greata cat se poate de reala.
Un alt xemplu este atacul de panica. Este o frica teribila care pare ca se produce “din senin” si “fara nici un motiv”. In realitate este vorba despre factori declansatori care amintesc cortexului de o “sperietura” anterioara al carei obiect poate fi inaltimea, intunericul, focul, abandonul, boala, singuratatea, deoarece toate aceste subiecte reprezinta potentiale de risc crescut pentru supravietuire. Cicatricea nevindecata pe care o purtam in minte, devine o sursa permanenta de durere. Orice factor trigger care ne duce cu gandul la pericolul de care ne temem, poate declansa atacul de panica: un supermarket plin de cupluri (o sa mor singur), o autostrada aglomerata pe care se pot intampla accidente (cum o sa ajung la spital?), o punte suspendata, o umbra pe tavan...
Implicarea proceselor psihice in maladii decurge intr-un sens bine stabilit: conflictul cognitiv (ex. constatarea pericolului) creaza emotii (frica), emotiile descarca diferiti neuromediatori si hormoni (adrenalina, noradrenalina numiti si hormoni de stres) care modifica functionalitatea organelor (ex. cresterea frecventei cardiace si a fluxului sanguin). Cand tulburarile functionale se prelungesc (in stresul cronic), ele determina modificari organice (boli cardiace, hipetensiune arteriala etc). In acest fel, conflictul psihic se materializeaza.
Atata timp cat "medicina ortodoxa" enumera stresul ca factor etiologic pentru majoritatea bolilor, inseamna ca chiar si in sistemul ei limitat cercetatorii nu s-au putut sustrage observatiei implicarii psihicului in mecanismele patogenice. Numai ca demersul lor nu a continuat firul logic catre gasirea unor corelatii intre tipul de stres si maladie ci s-a multumit cu aceasta constatare generala. Observatia, desi importanta si adevarata a ramas doar la nivel teoretic fara a-si gasi si o aplicare practica in gasirea unor cai de vindecare.
Referindu-se la importanta devoalarii complexelor psihologice in vindecarea tuturor tipurilor de maladii, Rodney Collin scria: “ Cu cat mai aproape este un om de cunoasterea propriei persoane, cu atat mai mult se apropie de intelepciune. Cu cat imaginatia despre sine este mai indepartata de realitate, cu atat devine mai bolnav”. Si cum “orice demon isi pierde din putere prin identificare”, cum spune acelasi Ruediger Dahlke, demascarea conflictului face posibila dezamorsarea sa si disparitia consecutiva a simptomelor.
Nestiind unde se afla acest demon, vindecatorii pot apela la deductii logice prin parcurgerea drumului in sens invers: identificarea dupa urme. Boala comunica prin simptome. Corecta interpretare a semnificatiilor acestora este un demers terapeutic de o importanta covarsitoare in redobandirea echilibrului fizic si psihic.
Atata timp cat marea majoritate a proceselor fiziologice din corpul nostru sunt controlate de catre subconstient, tot el trebuie sa fie cel care declanseaza si dirijeaza procesele reparatorii care apar in boala sub forma de simptom. In consecinta, in interpretarea lor ( ca si in a celeilalte forme de manifestare a subconstientului, visul) trebuie sa folosim limbajul subconstientului care este cel al simbolurilor, al imaginilor arhetipale despre care vorbea Jung.
Annick de Souzenelle in cartea sa “Simbolismul corpului uman”, insista asupra faptului ca localizarea leziunilor, aspectul lor, tipul afectiunii pot fi traduse, prin cunoasterea simbolurilor arhetipale aflate in subconstientul nostru colectiv, in informatii despre dezechilibrul initial care sta la originea maladiei respective. Aceasta idee este impartasita de toti adeptii teoriei psihosomatice dintre care am enumerat cativa la inceputul acestui capitol.
De exemplu, stomacul: este un organ care vine in contact cu lucruri din exterior (alimentele) pe care trebuie sa le digere. Vomismentele se produc daca bolul ingerat nu poate fi asimilat, dar si daca o situatie de viata nu poate fi acceptata, daca ne impunem sa suportam ceva ce “nu mai putem inghiti”. Mamiferele isi hranesc puii cu laptele produs de glandele mamare iar femeile care se ingrijoreaza mult pentru copiii lor (sau pentru ca nu pot face copii) au risc crescut de a somatiza prin boli de san. Tristetea cronica poate fi exprimata prin bronsita (popular, unui bolnav la plamani i se spune ca are “oftica”), mania si invidia produc crize biliare (“s-a ingalbenit de invidie/nervi”) etc. Combativitatea poate fi o trasatura pozitiva atata timp cat este rezonabila, in doza prea mare se numeste agresivitate si se intoarce impotriva propriului organism sub forma unei maladii cu nume foarte asemanator cu tensiunea psihologica in care traieste “razboinicul”, si anume “hipertensiunea arteriala” etc.
“Maladia are intotdeauna o intentie pozitiva” spune dr. Olivier Soulier, “ne pune intrebari si ne propune solutii. Simptomul reprezinta o oglinda si in fata lui trebuie sa ne intrebam mereu : Ce intrebare ne pune? Ce ne forteaza sa rezolvam?” Identificarea conflictului care a generat-o este marea provocare si singura cale de obtinere a vindecarii reale si nicidecum suprimarea simptomului.
Este intr-adevar greu sa acceptam responsabilitatea propriei noastre stari de sanatate. Este mai usor sa ne consideram victimele frigului, curentului, batranetii sau ghinionului. Si in general este mai usor sa ne consideram victime. Victimele primesc compasiunea celorlalti. Este un avantaj, nu? Sau nu mai merg la scoala (victimele de varsta scolara desigur). Si sunt ingrijiti ca bebelusii ( hraniti la pat cu lingurita). Sa fim din nou copii este o recompensa echitabila uneori pentru un nas infundat si o febra usoara...In orice boala exista un avantaj mascat. Aflati-l daca vreti vindecarea!
Sunt prea dura? Pentru ca doar adevarul ne poate elibera...
In plus, prin "responsabilitate" nu inteleg nicidecum "vina"...
Consider "chintesenta principiului psihosomatic" un sir scurt de replici dintr-un film absolut nememorabil din punct de vedere artistic:
"- De ce ai lipsit ieri de la servici? Ai fost bolnava?
- Nu. Am fost pur si simplu nefericita.
- Este acelasi lucru..."

Lectia 2: Avem nevoie de suferinta?

Un sinonim destul de reusit al suferintei este durerea. O resimtim ca pe o senzatie extrem de neplacuta la nivelul corpului nostru fizic sau la nivelul celui emotional.
De ce apare? De necesitate. Este sistemul nostru de avertizare. Este “clopotelul” care anunta o defectiune. Este “becul din bord” care se aprinde atunci cand ceva trebuie reparat sau schimbat. Atat de pretioase sunt fiintele vii incat, pentru conservarea lor, sistemul de alarma a fost “construit” astfel incat sa nu poata fi ignorat. Nou-nascutii cu sindromul insensibilitatii congenitale la durere, au sanse mici de supravietuire. Durerea este atat de neplacuta, ca poate fi infranta doar de o durere mai mare.
Oricat de neplacuta ni s-ar parea senzatia de suferinta, ea are initial un rol pozitiv: declanseaza comportamente care ne asigura supravietuirea. Sa urmarim un exemplu: frica.
Frica este o reactie fiziologica al carei scop este acela de a ne ajuta sa facem fata unei situatii periculoase. Orice animal o experimenteaza. O primejdie declanseaza in organism o serie de reactii al caror rezultat este secretia unor substante de stres care il vor pregati pentru fuga sau lupta. Aceste substante (adrenalina de exemplu) au un efect de stimulare a cordului, cu intensificarea batailor inimii astfel incat musculatura implicata in lupta sau fuga sa primeasca un aflux crescut de sange, atentia sa se concentreaze asupra agresorului, simturile sa devina mai alerte pentru a face fata situatiei combative. Desi atat de neplacuta, frica mobilizeaza toate fortele si vointa pentru a scapa de primejdie.
Exista si un alt fel de reactie la pericol, si anume "impietrirea". Oricat ar parea de ciudat este tot un mecanism de aparare pentru ca imobilitatea poate fi salvatoare prin faptul ca agresorul fie nu o observa, fie crede moarta victima intepenita de groaza, majoritatea animalelor de prada nefiind interesate de cadavre.
In mod asemanator fricii, toate celelalte emotii produc adaptari ale organismului la mediu. Chiar si tristetea, prin retragerea in sine, devine o solutie temporara pentru supravietuire atunci cand este produsa de o pierdere, acordand ragazul necesar restructurarii emotionale din piesele ramase. In conditiile vietii preistorice, moartea unor membrii ai tribului in razboaie sau la vanatoare, destabilizau pentru o vreme intregul aparat de lupta al comunitatii. Tristetea producea retragerea tribului pana la refacerea fortelor.
Din fericire sau din pacate, emotiile sunt trecatoare. In incercarea sa de a se mentine cat mai mult timp in viata, organismul tinde mereu catre punctul de echilibru. Organismele sunt caracterizate de “homeostazie”, de o “stare de echilibru” in care toti parametrii sai sunt relativ constanti (tensiune arteriala, glicemie, temperatura etc). Mentinerea acestei homeostazii este foarte importanta pentru supravietuirea individului, orice modificare in plus sau in minus declansand mecanisme care readuc parametrul respectiv intre limitele “normale”. Viului ii place “calea de mijloc”. Ca si Universului, de altfel...
Echilibrul este posibil deoarece exista butoane cu plus si cu minus. Detinem in interiorul acestei superbe masinarii care este corpul nostru, substante care declanseaza durerea dar si substante antialgice numite “endorfine”, adevarate “droguri endogene” care genereaza senzatii de “placere”, “fericire”, “bucurie” “relaxare” etc.
Este foarte fragila aceasta echilibristica intre substantele euforizante si cele anxiogene ale creierului nostru. Suferinta psihica este expresia unui excedent de substante de stres la nivelul creierului. Indragostitul pe de alta parte, este extaticul detinator al unui dezechilibru mental in favoarea endorfinelor. Dragostea euforica nu poate rezista din pacate prea mult timp, creierul posedand mecanisme de protectie fata de dezechilibre. Si este bine ca este asa. Cel putin pentru supravietuirea individului, aceasta “stare de nebunie” este doar temporara deoarece reprezinta un impediment al adaptarii eficiente la variabilele externe. Ea este utila doar pentru o perioada de timp (o sa vorbim mai tarziu despre rostul ei pe lume), dupa care “starea de gratie a indragostitului” se atenueaza si ulterior dispare pentru ca mintea sa revina “in firea ei”.
Ce sau cine hotaraste care substanta se secreta in organism si ce fel de emotie vom experimenta? Creierul, fireste! Dar aici este nevoie de o precizare: creierul este cea mai complexa structura cunoscuta vreodata de om. Nu este unitar. Este organizat pe compartimente care au functii diferite si o ierarhie extrem de complicata. Este el insusi un microunivers iar in deslusirea mecanismelor care il guverneaza, omul este doar la inceputul drumului catre anticul deziderat al cunoasterii de sine. Gandirea, vointa, dorintele, instinctele, toate isi au sediul la diferite etaje ale aceastei misterioase retele de celule cenusii care a ajuns la fabuloasa situatie de a deveni constienta de sine. In pent-house-ul de la ultimul nivel, denumit de anatomisti "neocortex", salasluieste "seful", factorul final de decizie: gandirea constienta. Ea are drept de "veto": daca decreteaza o situatie ca “lipsita de risc”, vocile de jos sunt reduse la tacere.
Astfel, o intalnire fata in fata cu un lup sa spunem, ar fi logic sa determine senzatie de frica si descarcarea consecutiva de adrenalina. Cu toate astea, nu vedem in gradina zoologica prea multe persoane alergand ingrozite pe alei sau escaladand zidurile in cautarea unui adapost salvator. Nici cu pumnii stransi, cu fata la “dusman”, gata de atac. Neocortexul, care analizeaza situatia si constientizeaza protectia realizata de zabrelele custilor, ne permite sa ne plimbam linistiti si sa admiram frumoasele pete de pe pielea tigrului sau a ghepardului, total neinteresante daca am fi avut un scop mai stringent ca acela de a ne salva propria piele.
Sa nu ne imaginam insa ca "cei de jos" pot fi intr-adevar ignorati. Emotiile apar ca un factor de corectie sau de recompensa pentru felul in care "cel de sus" implineste sau nu nevoile celor din straturile bazale. Daca ceea ce gandesc (sau cred) nu este si ceea ce doresc (sau vreau) emotiile sunt neplacute si invers. Gandurile in sine nu au valoare “pozitiva” sau “negativa” decat in masura in care continutul lor se opune sau nu dorintelor noastre. Perspectiva unei asteptari de doua ore pe un refugiu de tramvai este frustranta daca va doriti sa ajungeti acasa cat mai repede. Aceeasi anticipare a asteptarii v-ar face fericiti daca pe refugiul de tramvai ati fi intalnit pe cineva drag. Moartea este in sine un gand anxiogen deoarece ne aminteste de propria moarte si se opune instinctului natural de supravietuire dar ceea ce experimentam este suferinta reala atunci cand subiectul a fost o fiinta a carui companie o dorim si o senzatie de eliberare daca a fost vanat un animal periculos.
Emotiile negative dispar natural doar prin realinierea dorintelor cu gandurile. Gasirea caii de a realiza aceasta “reconciliere” este “ghicitoarea” pe care mintea noastra trebuie sa o rezolve pentru a depasi situatia data.
Suprimarea emotiilor neplacute prin administrare de substante euforizante din exterior produce o confuzie teribila in organismul nostru, al carei pret il vom plati pe termen lung. Subconstientul isi va intensifica eforturile si va sintetiza cantitati din ce in ce mai mari de substante anxiogene sau de stres, cu scopul de a-si face auzita vocea. Din dorinta de a mentine o stare “placuta” intr-o situatie care nu ar permite-o in mod natural decat prin dificilul proces de “invatare a lectiei”, oamenii recurg la “droguri” (caci droguri sunt chiar daca se cumpara de la farmacie), proces care nu face decat sa “atate” si mai tare eforturile organismului de a sincroniza emotiile la starea de fapt. Astfel apare "tahifilaxia" sau rezistenta, efectul euforizant necesitand doze din ce in ce mai mari de psihotrope. Intreruperea furnizarii pastilutelor de viata roz, va lasa organismul inundat de cantitati uriase de substante stresoare, fenomen de “rebound” numit si “sindrom de abstinenta la drog”. Doar efortul volitiv de a suporta simptomele sevrajului intrerupe acest cerc vicios al nevoii de euforizante externe. Credeti insa ca cel care a refuzat de la inceput o senzatie neplacuta, va alege sa suporte o alta mult mai intensa? Administrarea de antidepresive, tranchilizante, anxiolitice etc, reprezinta de cele mai multe ori, o deschidere a cutiei Pandorei catre dependenta si catre depresii si anxietati cronice.
Suferinta apare pentru a ne determina sa gasim o rezolvare si inceteaza atunci cand nu mai este necesara, adica atunci cand am gasit solutia la problema.
Si intotdeauna exista o solutie la orice problema caci altfel, ce sens ar fi avut suferinta daca nu am fi dispus de mijloace pentru a o corecta dupa ce si-a indeplinit rolul de avertizare? Nici unul. Dar natura nu face niciodata risipa. Adica este intotdeauna logica.

Lectia 1: Trebuie sa existe un sens

“Dumnezeu nu poate sa joace zaruri ‘’ a spus detinatorul celui mai mare IQ masurat vreodata, Einstein. Si nu pot sa nu-l cred. Este undeva, in mintea noastra, nevoia obsesiva de a cauta o solutie la ecuatia asta complicata care este viata. Exista? Au evenimentele vietilor noastre o logica? Sau este doar haos, intamplare si miscare browniana?
Au incercat sa raspunda filozofii. S-au impartit in “curente” sau in “doctrine”, in functie de afinitatile lor psihologice sau de contextul social in care s-au format ca fiinte inteligente si asa au inceput, acum mii de ani, dezbaterile. Nu s-au terminat nici astazi. Idealistii spun : ideea precede materializarea. Materialistii contraataca: materia produce energia, mintea naste gandul. Nihilistii l-au luat pe NU in brate si inca mai defileaza cu el NEfericiti prin viata iar deterministii ne-au explicat cum este cu “ce ti-e scris in frunte ti-e pus”... Controversele lor ne-au imbogatit pe noi cu multe indoieli, ca si cand nu aveam deja destule... Adevarul intreg nu l-au gasit cu siguranta, pentru ca l-am fi recunoscut. Dar crampeie de adevar, da. Fragmente ale puzzle-ului nostru angoasant au fost scoase din intuneric de catre felinarul lui Diogene sau metaforele onirice ale lui Proust.
Matematicienii si-au folosit miliardele de sinapse pentru a strange nelinistea in ecuatii sau figuri geometrice. Au incercat sa imparta haosul in unitati abstracte si sa gaseasca locurile geometrice ale particulelor componente prin functii matematice. Pe alocuri au reusit. Din stradania lor am primit un instrument puternic care ne-a ajutat sa materializam edificii uriase, sa aflam cat de departe este de noi sursa luminii noastre, soarele, desi nu am ajuns niciodata pana acolo, sa aproximam statistic probabilitatile si sa ne tinem contabilitatea. In ceea ce priveste ecuatia universala, chiar daca or fi aflat-o, noua nu ne-au spus-o. Nici abscisele, nici tangentele, nici bisectoarele, integralele, dodecaedrii, radicalii si logaritmii lor nu au ajuns pana la sensul final a toate cate sunt.
Cu fizicienii, scuzati-ma, dar sunt subiectiva: imi place fizica. Pentru ca este stiinta observarii legilor vietii (phisio=viata). Il ador pe Newton si il venerez pe Einstein. Am aflat de curand cate a facut Bohr pentru fizica cuantica si m-am suparat putin pe idolul meu Albert (ne tutuim in intimitate), ca a refuzat sa colaboreze cu el la descompunerea materiei in piese mici, mici, mici, mici de tot, cu nume care se termina mereu in “on” (electron, proton, neutron etc). Daca un neocortex ca al lui nu ar fi fost “amputat” de ezitarile unui paleocortex nu tot atat de meritoriu, poate am fi descoperit pana acum particula elementara care produce gravitatia sau “particula divina” cum i se mai spune.
Pentru ca nu stiu daca sunteti la curent cu “micile” verigi lipsa ale fizicii cum ar fi ca inca nu ne putem explica gravitatia. O recunoastem ca lege universala. Nici nu e greu: stim sigur ca ne vom contopi cu mama Gea daca ne vine nastrusnica idee de a o verifica prin aruncare de la etajul superior al unui bloc. Si mai mult decat atat, putem afla exact cat de scurta ar fi extatica senzatie de zbor pe care am experimenta-o in cadere libera daca renuntam la cochetarie cand ne declaram greutatea reala si daca ne mai amintim valoarea lui “g” din scoala primara. Asta nu inseamna insa ca ne explicam gravitatia, ca intelegem CE o produce si de ce. (Sau CINE?! Poate asta o sa descoperim in acceleratoarele de la Geneva, ca intrebarea corecta este CINE?...)
“Medicina!”, a tipat consortiul cautatorilor de adevar. Poate la ea e cheia. Daca dam la o parte pielea si desfacem omul in organe, si organele in tesuturi, si tesuturile in celule, si celulele in organite celulare, si organitele in proteine, lipide si glucide...si uite asa am ajuns la... “Carbon, Hidrogen si Oxigen” au murmurat bosumflati biochimistii cu microscoapele pe genunchi si generatii intregi de broaste raioase si soricei albi jertfite pe altarul stiintei. Genocidul nu a fost inutil, daca asta poate sa-l consoleze pe ipoteticul “Creator” al tuturor fiintelor: media de viata a omului este astazi mai mult decat dublul celei de dinaintea macelului comis de curiosii oameni in halate albe. Ma numar printre ei, nu pot sa arunc cu piatra, dar stiu ca motivul pentru care am reusit sa termin facultatea de medicina si sa-mi iau licenta este ca am fost ajutata sa trec examenul practic de fiziologie de catre Dumnezeul broastelor care s-a ingrijit sa nu trag biletelul cu “Evidentierea arcului reflex neconditionat la broasca spinalizata”. Ea oricum se ducea “dincolo”, ucisa de catre mine sau de catre altul, dar eu nu reuseam sa termin facultatea daca nu era “de catre altul”.
Macar Darwin a ales: sensul este de la ameoba catre om trecand prin pesti, reptile, pasari si mamifere. Si ne-a descris o intreaga epopee ilustrata genial de o caricatura (despre al carui autor nu stiu de ce mintea mea a ales sa-i uite numele) care infatisa plaja unui ocean si un peste care se chinuia sa iasa din apa, opintindu-se in niste aripioare ciudate carora incepusera sa le creasca gheare de soparla. In josul imaginii era scris motto-ul:
“Asa a inceput evolutia omului: cu un peste nemultumit”
Adevarul este ca pestisorul avea o fata cam nemultumita!

Credeti ca in spatele tuturor acestor eforturi de a gasi un sens vietii, a stat numai meritoria curiozitate stiintifica? Ce alt interes a putut fi atat de puternic incat sa puna omenirea pe jar de atata amar de vreme?
Nu-i asa ca daca am fi gasit un sens pentru viata, am fi aflat unul si pentru moarte? Este visul nostru, al oamenilor, sa fim nemuritori. Pentru ca frica de moarte este atat de adanc inradacinata in sufletele noastre incat suntem condamnati sa traim intr-o eterna suferinta. De ce a trebuit sa stim ca murim? O inconstienta la acest capitol ne-ar fi scutit de povara tristetii pe care o ducem pe umeri din momentul trezirii constientei. Toate realizarile noastre, toata bucuria urcusului, toata minunea lumii se sfarseste intr-o prapastie? Ne reintoarcem in neant? Ne inventam continuu, cu atatea eforturi, doar pentru a ne prabusi neputinciosi in tarana din care am plecat?
Avem capacitatea de a suporta frustrarile prezentului pentru recompensa viitorului. Avem capacitatea de a invata. Si totul ca sa sfarsim in moarte? Am inventat scrisul pentru a permite macar unei parti din noi sa traiasca dupa ce noi nu vom mai fi fost. Toata evolutia noastra nu reprezinta nimic altceva decat efortul omenirii de a scapa de moarte. Recompensa nu este nici pe departe echitabila: platim cu alienarea noastra psihica, simplul fapt ca stim ca murim.
In aceasta numaratoare inversa pe care o incepem de la nastere, singura noastra tovarasa de drum este suferinta. Suferinta de a vedea cum se apropie marea risipa, marea dizolvare in nimic. Fricile noastre toate se reduc la aceasta frica-esentiala de inutilitate. Orice sacrificiu este acceptabil daca s-a facut in numele unui scop nobil. Dar sacrificiul durerilor noastre ce sens are daca moartea este iminenta?
Moartea este obsesia noastra cea mare. Frica de ea, desfacuta in multe cioburi, ne macina mintile in fiecare zi: frica de singuratate, de abandon, de necunoscut, cea de boala si cea de intuneric, frica de saracie si cea de spatii inchise... Pentru ca sunt atat de multe situatii care ne apropie sau macar ne amintesc de “doamna in neagru”: singuratatea ne scade sansele de supravietuire, abandonul la varste mici este perceput de copil ca un pericol real de a muri prin infometare, boala este antecamera sfarsitului, spatiile inchise ne evoca un cosciug, doar intuneric este sub pamant iar saracul nu are cu ce-si plati sanatatea... Toate sunt parti ale aceluiasi intreg. Ele produc suferitele noastre cele de toate zilele.
Suntem fascinati de suferinta pentru ca este inutila, pentru ca nu-i gasim o motivatie destul de pertinenta cat sa reziste in fata sfarsitului. Am ajuns sa o consideram a doua noastra natura. Ca si cand fara ea viata ar inceta sa existe. Ca si cand ea inseamna insasi viata. Nu mai stim sa traim fara ea. A devenit sistemul nostru de referinta: suntem fericiti daca nu ne doare ceva, suntem multumiti daca ceea ce ne chinuie, ne chinuie in limite suportabile. Suntem sase miliarde de suflete alienate de suferinta. O ducem in corpuri, o ducem in minte, o ducem cu noi pretutindeni. In avioane, in case, in trenuri, pe mari si pe oceane, in cosmos... E umbra noastra. Sudata in noi, in moleculele noastre, inca de la nastere. Venim pe lume in suferinta, plecam in moarte tot in suferinta.
Construim spitale, cazemate menite sa ne apere, dar ajung ele insele pepiniere ale unor boli mai cumplite chiar decat cele pentru care am cautat acolo vindecarea. Mintile noastre, aceste microcosmosuri uluitoare cu puteri de dumnezei, nu au gasit solutia infrangerii cumplitei si perpetuei plagi a umanitatii. Rani, rani, peste tot numai rani si cicatrici deformante purtam cu noi in fiecare zi si in fiecare privire. Le purtam cu mandrie. Au devenit insemnele calitatii de “om”.
Nu vi se pare ca pamantul asta seamana cu iadul? Unde este raiul atunci? Doar in imaginatia noastra? De ce nu evadam? De ce alegem sa traim asa pana la sfarsit? De ce nu ne gasim alinarea in moarte? De ce continuam sa jucam aceasta ruleta ruseasca si sa ne bucuram de fiecare clipa furata pana la iminenta descarcare a glontului aflat, in cel mai “bun” caz, pe ultima pozitie a butucului? Dizolvarea in neant nu vi se pare o solutie acceptabila? Sinucigasii sunt adevaratii atei. Pentru ca nu cred in inviere, nu inteleg nici de ce sa suporte. Succesul mortii produce esecul vietii.
Ce ne impiedica? Speranta. Poate pana la urmatoarea tragere gasim o solutie sa evitam suferinta. Poate pana la urmatoarea tragere gasim o solutie antimoarte.
Ce ati crede daca v-as spune ca suferinta NU trebuie sa existe? Ca nu este in genele noastre, ca noi am inventat-o? Ca avem puterea de a renunta in fiecare clipa la ea? Ar insemna ca trebuie sa nu mai credem nici in moarte, nu-i asa? Cum sa facem asta cand in jurul nostru tot ce e viu moare?
Dar daca moartea ar avea un sens?
Numai descifrarea unui sens al vietii noastre, numai descoperirea unui patern inteligent in toate cate sunt, in toate cate au fost si in toate cate vor veni, poate sa ne salveze din capcana suferintei. Doar cand vom afla “la ce bun?”, vom putea alege.
Unii oameni au “revelatii”, adica pur si simplu, la un moment dat, ceva in mintea lor ii convinge ca exista un “cineva” deasupra tuturor, o “forta” care ne guverneaza si ne supravegheaza drumul catre o tinta precisa ascunsa dincolo de moarte. Nu stiu sa explice, nu stiu sa motiveze, dar stiu ca asa este. Primesc un “dar” atat de pretios, de obicei fara sa-l merite, spun ei... Si nici macar nu de ziua lor de nastere.
Altii se nasc asa, cu credinta asta... “saraci cu duhul” le spune Isus, “dusi cu capul” le spunem noi... Oricum ar fi, ei cred intr-un sens pe care il numesc Dumnezeu si caruia ii cedeaza total controlul.
Noi ceilalti, oamenii “normali”, cu picioarele pe pamant si cu capul pe umeri, credem doar in demonstratii. Credem in stiinta. Credem in rezultatele unor experimente doar cand acestea sunt reproductibile: de cate ori repet experimentul, obtin aceleasi rezultate. Cum pot sa cred in ceva neperceput de simturile mele, in ceva ce nu inteleg cum functioneaza?
Asa am gandit eu la 14-15 ani cand materialismul dialectic si stiintific ma convinsese ca ne tragem din Euglena verde. Pe la 18 am avut un vis.
Se facea ca eram un barbat tanar (nu zambiti va rog si nu va ganditi imediat la cliseul complexului de castrare) imbracat in camasa si itari albi, cu opinci in picioare. Eram mai multi flacai, toti calare, trecand in sir indian printr-un defileu ingust, strajuit de pereti inalti de cremene. In dreapta, imediat langa poteca ingusta, serpuia un rau. Era o tacere ciudata, monumentala cumva, nu se auzeau decat copitele cailor lovind pietrisul cararii. Se facuse seara si ne-am oprit intr-o padure de copaci inalti care aparuse pe versantul din stanga. Eram nemultumit(a) de alegerea facuta, parca presimtind o amenintare in aer. Ceilalti au facut un foc si s-au asezat in jurul lui (e un vis, n-as face niciodata asa ceva... eu citesc pancartele cu “Atentie! Interzis focul in padure!”). M-am indepartat la un moment dat de foc si am vazut printre copaci o silueta neagra. Am impietrit. Ea s-a intors spre mine si m-am pomenit “admirand-o” in toata “splendoarea” sa pe doamna Moartea. Avea tot ce-i trebuia: gugla si coasa, gavane negre in loc de ochi ivorii, deci tot ce avea nevoie sa ma bage definitiv in sperieti. Am luat-o la sanatoasa pe murgul meu nazdravan pana intr-o infundatura. M-am blocat intr-o curte interioara cu porti imense de lemn si cand ma asteptam sa faca “hat!” gheara Mortii pe umarul meu, m-am pomenit dincolo de poarta unde era... sa nu radeti va rog! ... al doilea razboi mondial. Trebuie ca exista ceva totusi din complexul asta cu un anumit organ sexual in capul meu, ca si acolo eram tot un barbat, tanar,de data asta imbracat in soldat. Spre rusinea mea, nu par sa detin resurse ascunse de vitejie, nu cred ca am sanse sa devin vreodata o mare eroina, pentru ca mi-era ingrozitor de frica tupilandu-ma in pozitia mers pe coate, pe langa un zid. Un glont mi-a sfasiat pieptul si va jur ca-mi amintesc si acum durerea napraznica si caldura ciudata a sangelui care-mi imbiba vestonul de postav kaki. Cumva, cumva, am mai trecut o poarta (de data asta mititica, dar tot de lemn) si am avut senzatia ca am ajuns acasa. Un mosulet cu barba alba m-a intampinat, si mi-a spus:
- Nu-i nimic... Odihneste-te! Va veni o zi cand o sa pleci iar dupa ea si ai sa o invingi. Ai sa omori Moartea.
Deznodamant: se facea ca trecusera ani, eu eram din nou in itari si camasa alba, tot cu murgul meu, si plecam sa omor Moartea.
Da, da, stiu ca daca va vine nastrusnica idee sa-mi psihanalizati visul, o sa-mi puneti in carca toate complexele posibile: de castrare, de inferioritate, de castrare, de superioritate, de castrare, de frustrare sexuala (doar calaream un cal, jurati ca nu v-ati gandit la asta?), narcisismul, iar cel de castrare...
Aleg sa cred in alegorie (doar este visul meu), aleg sa cred in arhetipuri (recunoasteti ca rar se exprima asa de clar), aleg sa cred ca voi invinge Moartea. Nu stiu dumneavoastra ce o sa faceti, dar eu am fost un copil cuminte si politicos asa ca nu pot sa ies din vorba batranilor cu barba alba.
Ciudat este ca Anima mea (partea feminina a mintii mele care ar fi fost logic sa apara sub forma unui personaj oniric feminin) nu exista deloc... Poate ca vorbeste atat de mult in timpul zilei ca se mai odihneste si ea noaptea...
Stiti ce sunt “coincidentele semnificative”? Cateva zile mai tarziu, am asistat pentru prima data la moartea unui om tanar care s-a stins in urma unui infarct. Sa nu va intristati! O fi avut el drumul lui nestiut de noi...
Asa a pornit cruciada mea impotriva non-sens-ului. Inaintea acelui vis pe care l-ati putea considera o ramasita inconstienta a povestilor copilariei, aflarea unor raspunsuri coerente la intrebarile existentiale ale umanitatii nu figurase pe lista mea de prioritati. Din acel moment insa, mintea mea nu s-a mai oprit din cautare. Dupa cum vedeti, continui si astazi. Pentru ca nu pot altfel. Batranelul ala chiar mi-a facut-o... A aruncat el o pietricica in apa si de atunci eu m-am tot scufundat dupa ea sa o gasesc.
Nu am crezut niciodata ca privind viata din perspectiva stiintifica, voi gasi vreun sens haosului. Nu m-am asteptat sa gasesc in fizica, in medicina si in psihologie, atatea imagini reflectate in desenele naive ale unui set de carti cu care ne jucam de-a vrajitoarele, eu si prietenele mele, in frageda noastra tinerete. Nici sa descopar adevaruri in greoaia si trunchiata carte a crestinatatii. Eleganta pe care am aflat-o in ceea ce am crezut ca este doar intamplare si anarhie, m-a uimit si inca ma uimeste teribil. Cateodata ma tem sa respir ca sa nu deranjez aceasta imagine superba reflectata de apa sufletului meu limpezita prin durere. Poate ganditi ca este o iluzie, ca este dorinta unei inimi incercate... Dar eu stiu ca nu este asa. Pur si simplu stiu. Am ajuns la acest adevar pe o cale mai putin obisnuita, nu prin revelatie, nu prin inconstient, ci prin stiinta, prin constient. Notiunile materialist-stiintifice s-au asezat intr-un spectru ROGVAIV care prin miscari circulare, atat de rotunde incat am crezut ca sunt cercuri vicioase, s-au transformat in lumina pura a adevarului. Poate ca tot el, subconstientul sau inconstientul meu, spuneti-i cum vreti, a invartit discul colorat pana s-a albit. Oricum, daca se opreste, revad piesele initiale ale puzzle-ului. Cand incep sa-l invart, adevarul reapare din neant. Rezulatatele experimentului sunt mereu aceleasi.

Insirarea lectiilor date de stiinte intr-o tesatura cu sens, a presupus in primul rand o schema de montaj, o harta. “Logica” , o caracteristica fundamentala a mintii prin care noi oamenii am facut dintotdeauna legatura dintre cauza si efect, s-a constituit pentru mine in ghidul asamblarii pieselor aparent disparate. Logica ne-a ajutat de cand ne stim sa formulam legi ale naturii prin care sa exprimam in cuvinte “ordinea” care guverneaza universul si tot pe ea am ales-o ca indrumator pentru refacerea din fragmente a marelui sens al universului. Desi sunt constienta de dificultatile pe care le voi intampina in a va reconstitui pas cu pas procesul prin care am ajuns la acest “Evrika!” personal, completand logic “misterele” revelate de stiinte cu simbolurile ascunse in metaforele si in ritualurile religioase, efortul merita cu prisosinta, atata timp cat ceea ce am obtinut, imaginea holografica a lumii, imi pare de o frumusete desavarsita.
Ce cauta religia in aceasta ecuatie? Religia este mama tuturor stiintelor. Istoria oricarei stiinte incepe cu una, doua,... “n” zeitati. Erau foarte ocupati zeii pe vremea inceputurilor omenirii: ei aduceau ploaia, ei soarele, ei focul. Unii isi faceau treaba in cer, altii pe pamant, altii sub pamant. Nici marile si nici oceanele nu au fost lasate de izbeliste de catre harnicii nemuritori care aveau o groaza de preocupari... Si ca si cand n-ar fi fost de ajuns, le mai dadeam si noi oamenii, o bataie de cap, teribila...
Dar ei au fost primii nostri invatatori. Ei, zeii. Ca sa-i imbunam pe ei am numarat stelele si astfel am masurat timpul, am ridicat piramidele si pentru asta am invatat geometrie, am imbalsamat cadavre si astfel am invatat anatomie, am vrut sa-i auzim si astfel am inceput sa ne interpretam visele... Tot ceea ce stim astazi isi are originea intr-un templu dedicat unei puteri nevazute. Filozofia, matematica, medicina, fizica, muzica, chimia, toate sunt doar ramurile acestei tulpini ancestrale numita religie.
Preotii au fost primii ganditori ai omenirii. Holistici. Adica le stiau ei pe toate. Nu se specializau pe caprarii: tu cu bolile, celalalt cu otravurile, eu cu solstitiul. Fiecare se preocupa de tot. Tocmai pentru ca aveau o privire de ansamblu asupra vietii, s-au aflat intotdeauna mult mai aproape de adevar decat au fost vreodata epigonii lor, savantii. Sa va dau un exemplu:
Se spune ca a existat odata o carte care continea toate secretele vietii: “Cartea lui Thot” . Cel care o citea, devenea atotcunoscator si nemuritor. Dar si atotputernic. Mult prea puternic. Periculos de puternic. Asa ca inteleptii vremii, constientizand riscul la care era expusa omenirea daca aceasta carte ar fi cazut in mana unei constiinte nu prea elevate, au ales sa imparta cartea in capitole disparate. Fiecare capitol a fost redus la o singura imagine plina de simboluri a caror intelegere nu putea sa apartina niciodata unui neofit. Capitolele au fost denumite “arcane majore” iar subcapitolelor le-au spus “arcane minore”. Toata intelepciunea veacurilor este condensata la maximum in aceste imagini colorate si ciudate ale arcanelor majore care alcatuiesc ceea ce cunostem astazi sub numele de “Tarot”. Arcanele minore sunt inca si mai raspandite, devenind un instrument banal de distractie: cartile de joc. Vi se pare imposibil? Nu credeti ca cel mai bun loc pentru a ascunde secrete periculoase este cel care este cel mai vizibil? Ati cauta vreodata un diamant in sticla geamurilor unei case? Si daca geamul s-ar face cioburi, ati stii sa deosebiti diamantul de franturile de sticla?
Unii spun ca manuscrisul originar a murit in flacarile care au spulberat Biblioteca de la Alexandria. Altii, bolnavi de teoria conspiratiei, sustin cu convingere ca Papalitatea detine sigur o copie. Oricum ar fi, este cert ca nu avem acces la el. Cel putin nu la el intreg.
Dar cioburile cartii, arcanele majore, sunt imagini arhetipale veritabile, poate chiar tiparele originare pe care s-a brodat constienta colectiva de astazi. Am facut cunostiinta cu ele de dinainte sa ne nastem, le purtam inscrise cumva in codul nostru genetic si formeaza alfabetul pictografic al subconstientului nostru. Sunt reprezentari holistice ale aspectelor esentiale ale existentei umane, fiecarei arcane fiindu-i atribuit un numar, o planeta, un zeu, un nume, o litera ebraica veche, o zodie. Marele ocultist Eliphas Levi a considerat TAROTUL ca fiind „Cheia universală a artelor magice şi a tuturor dogmelor religioase, cheia Quabbalei şi a Bibliei, clavicula lui Solomon“.
Arhetipurile, recunoscute acum de comunitatea stiintifica a psihologilor, au fost descrise pentru prima data de Jung, cu cateva mii de ani mai tarziu ca intelepciunea lui Thot sa fi luat forma unor ciudate personaje pe tablite de lut. Spre deosebire de confratele sau, Freud, care a considerat subconstientul un fel de “cos de gunoi” al constientului, Jung a asemanat subconstientul (sau inconstientul dupa altii) cu o biblioteca universala in care exista toate cartile care s-au scris vreodata. Atunci cand “pastratorul intelepciunii universale” (“bibliotecarul” sau subconstientul) ne vorbeste, foloseste visul ca pe un scenariu cu parabole si personaje aflate in cartile pe care le detine. Personajele mitologice, prin marea incarcatura simbolistica pe care o poarta, joaca, in acceptiunea sa, un rol fundamental in descifrarea mesajelor. Detaliile visului nu au o importanta asa de mare ca in opinia profesorului sau, Freud, doar in masura in care ajuta la identificarea acestor personaje.
Exista o echivalenta evidenta intre zeitatile antice si “rolurile” pe care le indeplinesc ceilalti in viata noastra, intre intrigile mitologice si anxietatile noastre, intre epopeele eroilor din vechime si povestile personale. Arhetipurile sunt un fel de tipare, un fel de modele de “tata”, “mama”, etc sau o personificare a unor notiuni esentiale pentru om: Ariadna- zeita paianjen sau orgoliul de a-l depasi pe Creator, Eros- zeul iubirii, Fortuna- zeita norocului etc. Sunt imagini in spatele carora exista intotdeauna o poveste simbolizata prin detalii semnificative ale infatisarii lor: zeita Justitiei tine in mana o balanta si este legata la ochi, Eros intinde un arc, Narcis este pe malul lacului in care se oglindeste.
Personajele diferitelor mitologii ale lumii sunt in mare parte superpozabile (Zeita Artemis la greci devine Diana la romani, Eros-ul elenilor se numeste Cupidon pentru latini etc), astfel incat traducerea mesajelor inconstientului prin cunoasterea arhetipurilor transcede locul de nastere sau cultura personala.
Nu stiu cand s-a hotarat stiinta sa se aseze in pozitie de rivalitate cu religia, dar din acest act de rebeliune am pierdut cu totii. Umanitatea asteapta de secole marea reconciliere. Cred ca a venit vremea ei. Am inteles, in sfarsit, ca drumurile pot fi multe, dar toate duc la adevar. Adevarul este doar unul si suntem atat de aproape de aflarea lui! Dar pentru asta trebuie sa incepem sa asezam fiecare piesa de puzzle la locul sau. Si chiar cunoastem, de mult timp, destule piese... Au fost dintotdeauna in fata ochilor nostrii.
De ce am intarziat atunci atat de mult cu raspunsul? In primul rand pentru ca am stat prea aproape de ele pentru a vedea imaginea de ansamblu. In al doilea rand, pentru ca ne-au fost revelate de atatea ori pe parcursul lungului si anevoiosului drum al cunoasterii de sine, incat am facut marea greseala de a le considera lipsite de importanta. Dar marele punct de fractura este pacatul parintilor nostrii spirituali care ne-au prezentat o imagine deformata a unui univers in care omul, apogeul creatiei si evolutiei, este slab, vicios si pacatos. Lumea intreaga ne apare atunci plina de defecte si de suferinte interminabile. O eroare care a fost transmisa din generatie in generatie si care s-a intins ca o molima peste umanitate. Suntem bolnavi, rataciti, complexati si alienati. Singura noastra sansa de salvare este sa ne aflam trecutul, sa ne constientizam experientele si sa invatam.